Așa deci, mi-am zis. Începe. Ei bine, eu voi impune condiţiile. Am luat-o pe lângă el, spre vatră. Mi-am turnat vin în pocal și m-am așezat pe scaunul meu. Telemah m-a urmărit din ochi tot timpul. Bine. Pielea îmi scăpăra parcă de puteri, precum cerul înainte de furtună.
— Știu că ţi-ai pus în gând să-mi ucizi fiul.
Doar limbile focului din vatră se mișcau.
— De unde știi?
— Pentru că ești prinţ și fiul lui Odiseu. Pentru că respecţi legile zeilor și ale oamenilor. Pentru că tatăl tău e mort, iar fiul meu e pricina.
Poate te gândești să-ţi încerci mâna și cu mine. Sau voiai doar să văd totul?
Ochii îmi luminau, aruncând și ei umbre.
— Stăpână, nu v-am pus nici ţie, nici fiului tău vreun gând rău.
— Cât de bun ești… M-am liniștit.
Nu avea mușchi de războinic, îndesaţi și oţeliţi. Nu-i vedeam nicio cicatrice sau bătătură. Însă era prinţ micenian, călit și maleabil, învăţat
să se lupte încă din leagăn. Penelopa pesemne că s-a îngrijit să-l crească așa cum trebuie.
— Cum aș putea să-ţi dovedesc? m-a întrebat.
Își bătea joc de mine, mi-am zis.
— Nu ai cum. Știu că fiul are datoria să-și răzbune tatăl ucis.
— Nu neg acest lucru, a spus el privindu-mă la fel de neclintit. Însă
răzbunarea e întemeiată doar dacă a fost ucis voit.
Am ridicat din sprânceană.
— Și crezi că n-a fost așa? Ai intrat totuși în casa mea purtând la brâu un cuţit.
S-a uitat în jos de parcă se mira să-l vadă.
— E pentru cioplit.
— Da, am zis. Îmi închipui.
Și-a scos cuţitul de la cingătoare, l-a pus pe masă și l-a împins spre mine. S-a auzit un hârșâit ascuţit și tremurat.
— Eram pe plajă când a murit tatăl meu, a continuat Telemah.
Auzisem strigătele și mă temeam să nu se iște vreo înfruntare. Odiseu nu fusese prea… prietenos în ultimii ani. Am ajuns prea târziu, însă am văzut cum s-a sfârșit. Îi smulsese suliţa. Nu a murit de mâna lui Telegonus.
— Cei mai mulţi bărbaţi nu caută motive să ierte moartea tatălui lor.
— Nu pot să vorbesc în numele lor. Ar fi nedrept să-i caut vină fiului tău.
Era ciudat să-i aud cuvântul acela pe buze. Tatăl său se dăduse în vânt să-l rostească. Zâmbetul ironic, mâinile ridicate. Ce pot să spun?
Lumea este nedreaptă. L-am scrutat pe bărbatul din faţa mea. În ciuda mâniei mele, nu părea constrâns de nimic. Nu avea deloc purtări sclivisite de curtean. Se mișca simplu, chiar stângaci. Avea severitatea unei corăbii greu încercate în furtuni.
— Ai face bine să pricepi că, dacă încerci să-i faci vreun rău fiului meu, vei da oricum greș.
Și-a aruncat ochii asupra leilor tolăniţi lângă noi.
— Cred că pricep destul de bine.
Nu mă așteptasem să-l aud glumind sec, însă nu am râs.
— I-ai zis fiului meu că nu ţi-a mai rămas nimic în Itaca. Amândoi știm că te așteaptă tronul. De ce nu te-ai încoronat?
— Nu mai sunt bine-venit în Itaca.
— De ce?
— Pentru că mi-am văzut tatăl răpus, a răspuns el fără să șovăie.
Fiindcă nu ţi-am ucis fiul pe loc. Și pentru că, mai târziu, când s-a mistuit rugul funerar, nu am vărsat nicio lacrimă.
Îmi vorbise pe un ton potolit, însă vorbele îi dogoreau ca tăciunii.
Mi-am amintit cum se schimbase la faţă când pomenisem de cinstea cuvenită lui Odiseu.
