Telegonus a desfăcut pânza. Era o vargă lustruită, îngustată și crestată la capete. Coardele arcului erau strânse colac lângă ea.

Telegonus a mângâiat mânerul îmbrăcat în piele.

— E frumos.

— A fost al tatei, a zis Telemah.

Telegonus a ridicat ochii uluit. Pe chip i-am văzut o umbră de tristeţe.

— Frate, nu pot. Și așa ţi-am luat cetatea.

— Nu a fost niciodată cetatea mea. Și nici arcul nu a fost. Te vei descurca mai bine cu amândouă.

Simţeam că stau departe de ei. Până acum nu mai văzusem niciodată

atât de limpede diferenţa de vârstă dintre ei. Fiul meu înflăcărat și bărbatul acesta care alesese să fie nimeni.

L-am condus pe Telegonus cu poverile sale până jos, pe ţărm.

Telemah și Penelopa și-au luat rămas-bun de la el și s-au tras deoparte.

Am așteptat lângă fiul meu, însă de-abia dacă mă vedea. Fixase cu privirea linia subţire a orizontului.

Corabia a tras în golf. Era uriașă, cu parapetele proaspete, mirosind a rășină și a vopsele, cu pânza lucind nou-nouţă. Mateloţii lucrau ordonat și cu spor. Aveau bărbile îngrijite și trupurile călite și puternice. Când au lăsat podeţul, s-au strâns însufleţiţi lângă parapet.

Telegonus a pășit în faţă, să-i întâmpine. Stătea drept, strălucind în lumina soarelui. Arcturos i se așezase la picioare. Arcul tatălui său îi atârna pe umăr, cu coarda întinsă.

— Sunt Telegonus din Aiaia, le-a strigat, fiul unui erou măreţ și al unei zeiţe și mai măreţe. Bine-aţi venit, căci însăși Atena cu ochi

cenușii v-a adus la mine.

Mateloţii s-au lăsat în genunchi. N-o să îndur, mi-am zis. O să-l apuc zdravăn și n-o să-i mai dau drumul. Însă doar l-am mai îmbrăţișat ultima oară, strângându-l bine, ca pentru a mi-l întipări în piele. Apoi l-am văzut ocupându-și locul printre ei pe punte, profilat pe cer.

Lumina ţâșnea argintată din valuri. Am ridicat mâna binecuvântându-l și mi-am oferit fiul lumii largi.

În următoarele zile, Penelopa și Telemah s-au purtat cu mine de parcă eram din sticlă egipteană. Vorbeau încet și treceau tiptil pe lângă

scaunul meu. Penelopa mă poftea să șed la războiul de ţesut. Telemah se îngrijea să am pocalul întruna plin. Focul era mereu proaspăt înteţit.

De-abia dacă luam aminte la toate acestea. Erau oameni buni, dar pentru mine parcă nici n-ar fi existat. Și siropurile din cămară îmi ţinuseră tovărășie vreme mai lungă decât ei. M-am dus să-mi văd de ierburi, însă parcă mi se veștejeau între degete. Aerul mi se părea dezgolit fără vraja mea. Acum zeii puteau să se perinde pe aici după

pofta inimii. Puteau să facă orice. N-aveam cum să-i opresc.

Zilele se făceau tot mai calde. Cerul s-a îmbunat, deschizându-se deasupra noastră cum se desface o poamă coaptă. Încă ţineam lancea în odaia mea, rezemată de perete. M-am dus și i-am scos teaca, ţinând-o atât de aproape, încât suflam pe muchiile ei înveninate, însă fără să

știu ce vreau de la ea. Îmi frecam pieptul de parcă frământam aluat de pâine.

— Te simţi bine? m-a întrebat Telemah.

— Sigur că mă simt bine. Ce-aș putea să am? Nemuritorii nu se îmbolnăvesc.

M-am dus la plajă. Umblam cu grijă, de parcă aveam un prunc în braţe. Soarele lumina puternic la orizont. Îmi ardea spinarea, braţele și faţa. Nu-mi pusesem șalul. Nu mă arsese niciodată.

În jur se întindea insula mea. Ierburile mele, casa mea, animalele mele. Așa va fi întotdeauna, mi-am zis, fără să se schimbe nimic. Nu

conta dacă Penelopa și Telemah erau oameni buni. Nu conta nici dacă

rămâneau aici toată viaţa. Dacă ea mi-era prietena după care jinduisem, iar el mi-era altceva, totul ar trece cât ai clipi din ochi. S-ar ofili și le-aș arde leșurile, uitându-mă cum se îngălbenesc și se destramă amintirile mele cu ei, așa cum s-ar destrăma totul, în curgerea nesfârșită a secolelor, până și Dedal, până și sângele vărsat de Minotaur, până și poftele Scyllei. Până și Telegonus. Șaizeci, șaptezeci de ani – la atât putea spera un muritor. Apoi ar pleca în lumea de jos, unde eu nu puteam să-l urmez, căci zeii sunt opusul morţii. Am încercat să-mi închipui colinele și pajiștile cenușii, umbrele mișcându-se albe și line prin ele. Unele mergeau de mână cu cei pe care-i iubiseră

în viaţă, altele așteptau, încredinţate că într-o bună zi o să le vină

perechea. Iar celor care nu iubiseră deloc și care trăiseră cu durerea și groaza în suflet, le rămânea Lethe, râul cel negru, din care puteau bea ca să uite. Era și asta o mângâiere.

Mie nu-mi rămânea nimic. Aveam să trăiesc mai departe de-a lungul mileniilor fără șir, în timp ce toţi cunoscuţii mi se scurgeau printre degete și nu-i mai aveam decât pe cei ca mine. Olimpienii și titanii.

Sora și fraţii mei. Tata.

Atunci am simţit ceva înăuntrul meu. Era ca în vremurile de odinioară, când de-abia îmi descopeream farmecele și dintr-odată mi se deschidea limpede o cale. Atâta amar de vreme mă frământasem și luptasem, și totuși o parte din mine rămăsese încremenită, cum îmi spusese sora mea. Parcă auzeam făptura aceea palidă din bezna neagră

a adâncurilor.

Atunci, fă-ţi alta, copilă.

Nu m-am pregătit deloc. Dacă nu eram gata de-acum, când aveam să

fiu? Nici măcar n-am urcat până-n vârf. N-avea decât să vină el aici, pe nisipurile mele galbene, și să mă privească în faţă.

— Tată, am zis, doresc să-ţi vorbesc.

Capitolul 25

Helios nu venea de obicei când îl chemai, însă doar eram fiica rebelă, care câștigase coada lui Trygon. Zeii se dau în vânt după noutăţi, cum am mai zis. Sunt curioși ca pisicile.

A coborât din văzduh. Avea coroana pe cap, iar razele sale mi-au preschimbat plaja în aur curat. Veșmintele îi erau de purpură bogată ca sângele gros. Nici după secole nu i se schimbase un singur firicel.

Rămăsese imaginea care mi se întipărise în suflet din naștere.

— Am venit, mi-a spus.

Glasul îi dogorea în valuri ca un rug.

— Vreau să pun capăt surghiunului, am zis.

— Nu se poate. Ești pedepsită de-a pururi.