— E ciudat să te gândești că o zeiţă are nevoie de prieteni.
— Toate făpturile cu minte au nevoie de așa ceva.
— Cred că tot el a tras spuza pe turta lui.
— Nu uita că i-am preschimbat oamenii în porci.
Nu a zâmbit. Era ca un arc încordat.
— Toţi zeii și muritorii care l-au ajutat… Se vorbește că știa atâtea vicleșuguri… De fapt, cel mai bine se pricepea să tot ia de la alţii.
— Destui oameni s-ar bucura să aibă un asemenea dar, am replicat.
— Nu și eu, a zis lăsând pocalul pe masă. Nu te mai tulbur, cinstită
Circe. Îţi sunt recunoscător că mi-ai împărtășit poveștile așa cum s-au întâmplat cu adevărat. Puţini s-au obosit să-mi facă pe plac.
Nu i-am mai spus nimic. Ceva mă înţepa ca un ghimpe, ridicându-mi părul la ceafă.
— De ce aţi venit? l-am întrebat.
— Ţi-am mai zis, a răspuns el clipind. A trebuit să plecăm din Itaca.
— Am înţeles. Dar de ce aţi venit aici?
— Cred că a fost ideea mamei, a șoptit el, de parcă se dezmeticise dintr-un vis.
— De ce?
S-a îmbujorat.
— Repet, nu-mi mai face nicio mărturisire.
Nimeni nu bănuiește ce are mama de gând până nu și-a pus gândul înfaptă.
Mi-a întors spatele și a pășit în întunericul din hol. Peste o clipă am auzit cum închide încet ușa odăii sale.
Aerul rece parcă a năvălit atunci prin crăpăturile din pereţi, ţintuindu-mă în scaun. Fusesem o proastă. Ar fi trebuit s-o atârn peste malul râpos chiar în prima zi și s-o scutur până-mi zicea adevărul.
Acum mi-am amintit cu câtă grijă mă iscodise în legătură cu vraja care ţinea piept zeilor. Nici măcar olimpienii.
Nu m-am dus în odaia ei, smulgându-i ușa din ţâţâni. M-am perpelit la fereastră. Pervazul îmi trosnea sub degete. Mai erau destule ceasuri până în zori, însă ce însemnau orele pentru mine? Am privit cum pălesc stelele afară și începe să se schiţeze insula, fir cu fir, în lumină.
Aerul se schimbase din nou și cerul se acoperise cu un văl. Încă o furtună. Crengile chiparoșilor spintecau aerul.
I-am auzit cum se trezesc. Mai întâi Telegonus, fiul meu, apoi Penelopa și la sfârșit Telemah, care se dusese târziu la culcare. Au venit în sală pe rând și i-am simţit cum șovăie o clipă văzându-mă la fereastră, cum se opresc iepurii când zăresc umbra șoimului. Masa era goală, nu le pusesem nimic de mâncare pentru dimineaţă. Fiul meu a dat fuga la bucătărie, să aducă farfurii. Îmi plăcea să le simt pe spinare privirile mute. Telegonus i-a poftit să mănânce, cerându-și parcă scuze
cu mâhnire. Îmi închipuiam ce priviri pline de tâlc le aruncă: îmi cer iertare pentru mama. Așa e ea uneori.
— Telegonus, am zis, cocina trebuie reparată și o să vină furtuna. Te vei ocupa de treaba asta.
— Așa o să fac, a zis el dregându-și glasul.
— Poate să te ajute fratele tău.
S-au privit în tăcere.
— N-am nimic împotrivă, a zis Telemah blajin.
Am mai auzit câteva clipe farfuriile și banchetele. Într-un târziu au ieșit închizând ușa după ei.
M-am întors.
— Mă iei de proastă. O neghioabă pe care o duci de nas cum ai chef.
Cât de drăguţă ai fost să mă întrebi de vraja mea. Zi-mi care zeu te urmărește. A cui mânie mi-ai adus-o pe cap?
Ședea la războiul meu. În poală ţinea lână neagră netoarsă. Pe podea avea un fus și o furcă de tors din fildeș, cu vârfurile îmbrăcate în argint.
— Fiul meu nu știe, a răspuns ea. Nu este vina lui.
— Mi se pare limpede. Văd și eu păianjenul pândind pe pânză.
— Mărturisesc că am făcut așa cum ai zis. Am făcut-o cu bună
știinţă. Aș putea să pretind că, știind că ești zeiţă și vrăjitoare, am crezut că n-o să-ţi fac atâtea necazuri. Însă aș minţi. Îi cunosc destul de bine pe zei.
M-am mâniat s-o văd atât de liniștită.
