vreme în pace. Mă dădeam în vânt să descopăr asemenea taine, căci, știindu-le, mă simţeam cinică și înţeleaptă. Mi-am făcut o întreagă
filosofie din asta. Întotdeauna m-am priceput să aștept. Am supravieţuit războiului și peţitorilor. Am așteptat să termine Odiseu cu călătoriile sale. Mi-am zis că, dacă am destulă răbdare, va înceta și cu frământările, și cu Atena. Nu se poate să-l iubească doar pe el, dintre toţi muritorii din lume. Însă se părea că așa stăteau lucrurile. Iar cât am așteptat, Telemah a îndurat ani în șir furiile tatălui său. A suferit, iar eu n-am vrut să văd ce se întâmplă.
Mi-am amintit ce-mi spusese odată Odiseu despre ea. Că nu-și pierdea niciodată controlul, că nu făcea nicio greșeală. Atunci fusesem geloasă. Acum însă mi-am zis: ce povară! Ce povară hidoasă trebuie să
porţi în spinare.
— Totuși, în lume există și leacuri adevărate. Tu ești dovada vie. Te-ai avântat în beznă de dragul fiului tău. I-ai sfidat pe zei. Mă gândesc câţi ani din viaţă mi-am irosit cu lăudărosul acela. Am plătit pentru asta, după dreptate, însă și Telemah a plătit din pricina mea. E un fiu vrednic, întotdeauna a fost. Vreau doar un mic răgaz înainte să-l pierd, înainte să fim azvârliţi iar în iureșul valurilor. Vrei să mi-l oferi, Circe din Aiaia?
Nu și-a încercat pe mine puterea ochilor cenușii. Dacă ar fi făcut-o, aș fi refuzat-o. A așteptat. Chiar îi ședea bine să aștepte. Părea la locul ei în încăpere, ca o podoabă în coroana ei.
— E iarnă, am zis. De-acum nu mai pleacă nicio corabie pe mare.
Aiaia o să vă mai tolereze o vreme.
Capitolul 23
Fiii noștri se întorseseră de la muncile lor bătuţi de vânturi, însă cu hainele uscate. Trăsnetele și ploaia nu se abătuseră încoace din larg.
Cât au mâncat ceilalţi, m-am dus pe piscul cel mai înalt și am simţit vraja deasupra mea. Se întindea din golf în golf, de la nisipurile galbene la stâncile colţuroase. O simţeam și în sângele meu, povara de fier pe care o purtasem atâta amar de vreme. Atena o punea de bună seamă la încercare. Îi dădea târcoale de pe margine, căutând o fisură. Însă avea să ţină.
Când m-am întors, Penelopa ședea tot la războiul de ţesut.
— Se pare că vremea s-a schimbat, a zis ea privind peste umăr. De-acum marea s-a liniștit destul de mult. Telegonus, ai vrea să înveţi să
înoţi?
Numai la asta nu mă așteptam după discuţia noastră. Însă nici n-am apucat să mă împotrivesc. Telegonus s-a însufleţit atât de tare, încât era să-și răstoarne pocalul. Când au plecat prin grădină, l-am auzit cum îi descrie plantele mele. De când știa el de carpen sau de cucută? Și totuși i le-a arătat pe amândouă, înșirându-i însușirile fiecăreia.
Telemah venise în tăcere lângă mine.
— Parcă ar fi mamă și fiu, a zis el.
Și eu mă gândisem întocmai, însă am simţit un zvâcnet de furie când l-am auzit zicând-o cu glas tare. Am ieșit în grădină fără să-i răspund.
M-am lăsat în genunchi pe straturile de plante și m-am apucat să
smulg buruienile.
Spre mirarea mea, m-a urmat.
— Nu am nimic împotrivă să-l ajut pe fiul tău, dar, cinstit acum, cocina pe care ne-ai pus s-o dregem zace nefolosită de multă vreme. Nu vrei să-mi dai de făcut ceva cu adevărat folositor?
M-am ridicat pe călcâie, cercetându-l.
— Cei de spiţă regească nu se roagă de obicei să fie puși la muncă.
— Se pare că am un răgaz de la supușii mei. Ai o insulă frumoasă, dar o să înnebunesc dacă trebuie să stau aici cu mâinile-n sân zile în șir.— Ce știi să faci?
— Lucruri obișnuite. Să pescuiesc și să trag cu arcul. Să îngrijesc capre, deși tu n-ai așa ceva. Să cioplesc și să clădesc. Aș putea să repar barca fiului tău.
— E ceva în neregulă cu ea?
— Cârma se mișcă greu și nesigur, pânza e prea scurtă și catargul prea lung. Riscă să se scufunde la orice talaz.
— Mie nu mi s-a părut așa de rea.
— Nu vreau să spun că nu a fost impresionant pentru o primă
încercare. Însă mă mir tare mult că nu ne-am scufundat venind încoace.
— E vrăjită împotriva scufundării. De când te pricepi să construiești ambarcaţiuni?
— Sunt din Itaca.
— Ce-ar trebui să mai știu?
Și-a luat brusc o expresie serioasă, de parcă-mi punea un diagnostic.
— Oile au lâna atât de încâlcită, încât la primăvară s-ar putea să nu le mai poţi tunde cum trebuie. Trei mese din sală se clatină pe picioare și dalele de piatră din aleea grădinii se afundă în pământ. Sub streșini ai cel puţin două cuiburi de pasăre.
Mă simţeam pe jumătate amuzată, pe jumătate jignită.
— Doar atât?
— Nu am făcut o examinare amănunţită.
