vinul de câte ori aude trâmbiţele. Soţul meu avea braţe puternice, ca ale unui fierar, iar când sunau trâmbiţele se ducea primul în port, să
cerceteze zările. Războiul nu i-a frânt spiritul, ci i-a arătat cine e cu adevărat. La Troia și-a aflat în sfârșit un ţel pe potriva talentelor sale.
Trebuia mereu să urzească și să potrivească lucrurile, să se ferească de vreo nenorocire nouă.
— A încercat să scape de război.
— Ah, povestea aceea veche. Nebunia, plugul. Și aceea a fost tot o urzeală. Se legase cu jurământ în faţa zeilor, așadar știa că n-are cum să
scape. Se așteptase să-l prindă. Grecii aveau să râdă de el, crezând că
toate vicleșugurile sale sunt la fel de străvezii.
Mă încruntasem.
— Mie nu mi-a arătat defel că așa ar fi stat lucrurile.
— Sunt sigură. Soţul meu minţea la fel de ușor cum respira, și pe tine, și pe sine însuși. Nu făcea nimic cu o singură intenţie.
— Același lucru l-a spus și despre tine.
Voisem s-o rănesc, însă ea doar a încuviinţat.
— Ne credeam două minţi luminate. Când ne-am căsătorit, ne-am făcut o mie de planuri împreună, cum să stoarcem câștig și din piatră
seacă. Apoi a venit războiul. Mi-a spus că Agamemnon era cel mai rău comandant pe care-l văzuse vreodată, însă credea că poate să-și clădească renumele prin el. Și așa a făcut. A izbutit să cucerească Troia și să remodeleze jumătate de lume cu intrigile lui. Iar eu am tras sfori
aici. Ca să împerechez cutare capre cu altele, să sporesc recoltele, să le zic pescarilor unde să-și arunce năvoadele cu mai mult spor. În Itaca, acestea erau grijile noastre cele mai mari. Să-i fi văzut chipul după ce s-a întors acasă. I-a ucis pe peţitori și apoi ce i-a mai rămas? Pește și capre. O soţie încărunţită, nu vreo zeiţă, și un fiu pe care nu-l înţelegea deloc.
Glasul ei umplea toată încăperea, înţepător ca mireasma de chiparos strivit.
— Nu mai stătea la sfat cu alţi războinici, nu mai avea nicio oștire de învins sau de condus. Oamenii pe care-i avusese pe vremuri nu mai erau, căci jumătate dintre ei fuseseră mateloţii săi, jumătate – peţitorii mei. Și zi de zi păreau să ne ajungă știri despre ce fapte glorioase îndeplineau alţii departe de noi. Menelau își clădise un palat nou de aur. Diomede cucerise un regat din Italia. Până și Enea, veneticul din Troia, întemeiase o cetate. Soţul meu i-a trimis vorbă lui Oreste, fiul lui Agamemnon, oferindu-se să-i fie sfetnic. Oreste i-a răspuns că are destui sfetnici și oricum nu vrea să tulbure liniștea unui erou atât de măreţ. Le-a tot trimis apoi vorbă altor fii, al lui Nestor, al lui Idomeneu și ai altora ca ei, însă toţi i-au răspuns la fel. Nu-l voia niciunul. Știi ce mi-am zis? Că îi trebuie puţin timp. Că o să-și amintească în curând plăcerile unui cămin modest. Plăcerea de a mă avea pe mine alături. Și vom începe din nou să ne facem planuri împreună, a zis ea strâmbând din buze cu un soi de dezgust de sine. Însă el nu-și dorea o asemenea viaţă. Se ducea și dădea târcoale pe plajă. Îl priveam de la fereastra mea, amintindu-mi o poveste pe care mi-o zisese cândva, cu un șarpe mare în care credeau popoarele de la miazănoapte, care jinduie să
înghită întreaga lume.
Îmi aminteam și eu povestea. Până la urmă, șarpele s-a înghiţit pe sine.
— Iar în timp ce se plimba de colo până colo, vorbea cu aerul care îl învăluia, poleindu-i pielea în argint strălucitor.
Argint.
— Atena.
— Cine altcineva? a zâmbit ea rece și amar. De câte ori se liniștea, venea la el. Îi șoptea la ureche, ţâșnea dintre nori până la el, umplându-i mintea cu visuri despre toate aventurile de care n-avea parte.
Atena, neobosita zeiţă care-și urzea neîncetat intrigile. Luptase să-și aducă eroul acasă, să-l vadă la loc de cinste printre ceilalţi oameni, spre gloria ei și a lui. Să-l audă istorisind povești despre izbânzile sale și despre câţi troieni au secerat împreună. Însă mi-am amintit privirea ei hulpavă când îmi vorbise despre el: o bufniţă cu prada în gheare. Eroul ei favorit nu avea în veci voie să-și vadă de căminul său anost. Trebuia să trăiască în iureșul aventurii, strălucitor și oţelit, mereu luptând și căutând ceva, mereu încântând-o cu vreo isteţime nemaivăzută, cu vreo stratagemă strălucită înjghebată pe loc.
Copacii se zvârcoleau în cerul întunecat. În lumina aceea stranie, trăsăturile osoase ale Penelopei păreau la fel de bine cizelate ca ale statuilor lui Dedal. Mă întrebasem cum de nu se arătase mult mai geloasă pe mine. Acum am înţeles. Nu eu eram zeiţa care-i furase soţul.
— Zeii se joacă de-a părinţii, am zis, însă de fapt sunt niște copii care bat din palme și strigă că mai vor.
— Iar acum, că Odiseu al ei e mort, ce ar mai putea vrea? a întrebat ea.Ultimele pietre s-au potrivit la locul lor și am deslușit în sfârșit întregul mozaic. Zeii nu renunţă în veci la comorile lor. Atena avea de gând să pună mâna pe ceea ce mai rămăsese din Odiseu. Sânge din sângele său.
— Pe Telemah?
— Da.
Spre mirarea mea, mi s-a pus un nod în gât.
— El știe?
— Nu cred. Greu de presupus.
Ţinea încă în mâini lâna încâlcită și urât mirositoare. Furia îmi pârjolea pântecele. Îmi pusese fiul în primejdie. Pesemne că Atena deja plănuia să se răzbune pe Telegonus, iar ea înteţise și mai tare flăcările.
Însă, cinstit vorbind, nu mă mai mâniam ca pe vremuri. Dintre toţi zeii pe care ar fi putut să mi-i aducă la ușă, măcar pe acesta puteam să-l înfrunt cel mai ușor. Atena nu putea să ne urască mai mult decât ne ura deja.
— Chiar crezi că poţi să-l ascunzi de ochii ei?
— Știu că nu pot.
— Atunci ce anume cauţi?
Își trăsese mai bine mantia pe umeri, ca o pasăre învelindu-se în aripi.
— Când eram tânără, am tras cu urechea la cuvintele vraciului de la palat. Spunea că leacurile pe care le vindea erau doar praf în ochi și că
cele mai multe beteșuguri se vindecă de la sine dacă le lași destulă
