— Asta e tot? Știu ce am făcut și o să recunosc cu nerușinare? Ieri-seară, fiul tău mi-a spus că tatăl său nu știa decât să ia de la alţii și să
provoace numai suferinţă. Oare ce ar zice despre tine?
Cu asta am lovit-o. Am văzut-o cum își ascunde cu grijă emoţia.
— Mă crezi vreo vrăjitoare blajină, însă pesemne că n-ai ascultat ce ţi-a povestit soţul tău despre mine. Ești de două zile pe insula mea. De câte ori mi-ai mâncat mâncarea, Penelopa? Câte pocale din vinul meu ai băut?
A pălit. Pielea i s-a făcut un pic cenușie la marginea frunţii, ca atunci când se crapă de ziuă.
— Grăiește sau o să-mi încerc puterea pe tine.
— Cred că deja ţi-ai încercat-o, a zis ea cu un glas aspru și rece ca piatra. Ţi-am adus primejdia pe insulă. Însă tu mi-ai adus-o mie întâi
pe insula mea.
— Nu eu l-am trimis pe fiul meu la tine.
— Nu vorbesc de fiul tău, cred că-ţi dai seama. Vorbesc despre suliţa pe care i-ai dat-o, cu veninul care mi-a ucis soţul.
Iată că adevărul ieșise la lumină.
— Îi plâng moartea.
— Ai mai spus asta.
— Dacă aștepţi să-mi cer iertare, n-o să ai parte de ea. Nici dacă aș
putea să dau soarele înapoi nu aș face-o. Dacă n-ar fi murit Odiseu, cred că ar fi murit fiul meu. Și aș da orice pe lumea asta la schimb pe viaţa lui.
Pe chip i s-a citit o clipă ceva. I-aș fi zis mânie dacă n-ar fi îndreptat-o spre sine.
— Bine atunci. Ai făcut schimbul și iată cu ce te-ai ales: fiul tău e în viaţă și suntem toţi aici.
— Atunci ţi se pare un soi de răzbunare. Să-mi aduci un zeu pe cap.
— Mi se pare o răsplată pe potrivă.
Ar fi fost o arcașă bună, mi-am zis. Ochii ei reci n-aveau cum să
rateze ţinta.
— Nu ai niciun drept să te tocmești cu mine, cinstită Penelopa.
Suntem pe Aiaia.
— Atunci n-o să mă tocmesc. Ce ai prefera, să mă rog în genunchi de tine? Desigur, doar ești zeiţă.
A îngenuncheat lângă război și a ridicat palmele, lăsându-și ochii în podea.
— Fiică a lui Helios, chipeșă Circe, Stăpână peste Jivine și Vrăjitoare din Aiaia, lasă-mă să mă adăpostesc pe insula ta de temut, căci n-am nici soţ, nici casă și nu pot să-mi găsesc ocrotire nicăieri altundeva pe lumea aceasta. Îţi voi oferi sânge an de an dacă vei pleca urechea la mine.
— Ridică-te.
Nu s-a urnit din loc. Mi se părea obscen s-o văd așa.
— Soţul meu mi-a vorbit cu căldură despre tine. Mai mult decât mi-ar fi plăcut, mărturisesc. Dintre toţi zeii și monștrii cu care s-a întâlnit, doar pe tine i-ar fi plăcut să te revadă.
— Ţi-am zis să te ridici.
S-a ridicat.
— Îmi vei povesti totul și pe urmă voi hotărî ce urmează.
Ne-am înfruntat din priviri în odaia umbrită. Aerul părea străbătut de fulgere.
— Ai stat de vorbă cu fiul meu, a continuat. Pesemne că ţi-a lăsat de înţeles că tatăl său și-a pierdut sufletul în război. Că s-a întors acasă
schimbat, prea pătruns de moarte și de jale ca să mai trăiască o viaţă
obișnuită. Blestemul oștenilor. Așa este?
— Ceva de genul ăsta.
— Fiul meu ne întrece pe mine și pe tatăl său. Însă nu vede totul.
— Tu vezi?
— Sunt din Sparta. Acolo știm cum se poartă un vechi oștean. Cum îi tremură mâinile, cum se trezește din somn zvâcnind. Cum își varsă
