Mi s-a părut ciudat să-i aud numele rostit după atâta vreme.
— O cunoști?
— Numai din cântecele aezilor și din spectacolele jucate la curţile regilor.
— Aș vrea să aud povestea.
Afară, copacii foșneau, iar eu am stat s-o ascult. Medeea reușise într-adevăr să scape de Aietes. Ajunsese în Iolcos cu Iason și îi născuse doi fii, însă vrăjile ei îl îngrozeau și supușii săi o dispreţuiam După o vreme,
el a vrut să-și ia altă soţie, o prinţesă bună și îndrăgită de acasă.
Medeea l-a lăudat pentru înţelepciunea lui și i-a trimis miresei, ca daruri de nuntă, o coroană și o mantie lucrate chiar de ea. Când și le-a pus, fata a ars pe loc de vie. Apoi Medeea și-a târât copiii la un altar, jurând că Iason n-o să-i aibă niciodată, și le-a spintecat beregatele.
Ultima oară fusese văzută chemând un car tras de balauri, care s-o ducă înapoi în Colhida.
Aezii schimbaseră mult povestea, era limpede, însă parcă vedeam aievea chipul însufleţit și cercetător al Medeei. Chiar o credeam în stare să pună întreaga lume pe foc decât să piardă.
— Am prevenit-o că va avea o căsnicie plină de necazuri. Nu-mi place deloc să aud că am avut dreptate.
— Mai nimănui nu-i place, a zis Penelopa încet.
Poate se gândea la pruncii uciși. Și eu mă gândeam la ei. Și la carul cu balauri care era, desigur, al fratelui meu. Nu-mi venea să cred că
putea să se întoarcă la el după tot ce se întâmplase între ei. Însă mi se părea și că are noimă. Aietes își dorea moștenitor și nimeni nu-i semăna mai mult decât Medeea. Crescuse cu cruzimile lui drept lecţii și, până la urmă, părea că nu învăţase să se modeleze altfel.
Am turnat miere peste codiţa-șoricelului și am adăugat ceară, ca să
leg cu ea balsamul. Aerul era dulce-înţepător de la ierburi.
— Cum ajungi vrăjitoare dacă nu trebuie să fii zeiţă? a întrebat Penelopa.
— Nu știu sigur. Pe vremuri credeam că se moștenește prin sânge, însă Telegonus nu poate să facă niciun farmec. De-acum cred că e mai mult vorba de voinţă.
A încuviinţat. Nu mai avea nevoie de lămuriri. Amândouă știam ce-i aceea voinţă.
După-masă, Penelopa și Telegonus s-au dus iar în golf. După
purtarea mea aspră de aseară, mă așteptasem ca Telemah să mă evite.
Însă a venit la mine când îmi vedeam de ierburi.
— M-am gândit să mă apuc să lucrez la mese.
L-am urmărit în timp ce pisam frunze de spânz. Avea la el o aţă cu care măsura și un pocal pe care-l însemnase și-l umpluse cu apă până
la linia desenată.
— Ce faci?
— Vreau să văd dacă podeaua e dreaptă. De fapt, picioarele sunt de vină. Nu au chiar aceeași lungime. O să le potrivesc.
M-am uitat cum le șlefuiește, tot măsurându-le cu aţa. L-am întrebat cum își spărsese nasul.
— Am înotat cu ochii închiși. M-am învăţat însă minte.
Când a terminat, a ieșit să se ocupe de dalele de piatră ce formau aleea. L-am urmat, apucându-mă să plivesc grădina, deși nici nu prea era nevoie. Am discutat despre albine; întotdeauna îmi dorisem să am mai multe pe insulă. M-a întrebat dacă pot să le îmblânzesc ca pe alte vietăţi.
— Nu. Le afum, cum se face de obicei.
— Am văzut un stup care pare prea plin. Dacă vrei, la primăvară pot să-l despart în două.
Am zis că vreau și m-am uitat cum netezește moviliţele de pământ.
— Acolo se varsă apa de pe acoperiș, am zis. Pietrele o să se afunde iarăși după prima ploaie.
— Așa merg lucrurile. Le dregi, se strică și iar le dregi.
— Ești răbdător din fire.
— Tata mi-a zis că așa ceva este plictisitor. Tunsul oilor, curăţatul vetrei, scoaterea sâmburilor din măsline… Curiozitatea îl mâna să știe cum se fac toate acestea, însă nu-i convenea să se îngrijească de ele din obligaţie.
Era adevărat. Odiseu se dădea în vânt după sarcini pe care nu trebuia să le îndeplinească decât o dată: să cucerească un oraș, să înfrângă un monstru, să se strecoare într-o cetate de nepătruns.
— Poate o moștenești pe mama ta.
Nu a ridicat privirea, dar mi s-a părut încordat.
