când mă privea cu tâlc. Însă ce mai conta? Era fratele fiului meu. Îmi împărţisem patul cu tatăl său. Îi era îndatorat Atenei. Chiar dacă el nu-și dădea seama, știam eu prea bine.
Anotimpul se schimbase. Cerul își deschisese palmele și pământul se înălţase să-l îmbrăţișeze. Lumina se revărsa potop, poleindu-ne în aur.
Marea rămăsese doar puţin în urmă. Dimineaţa, la masă, Telegonus și-a bătut fratele pe spate.
— Peste câteva zile putem să ieșim cu barca în golf.
Am simţit ochii Penelopei privindu-mă. Până unde se întinde vraja?
Nu știam. Până dincolo de brizanţi, însă nu puteam arăta exact valul.
— Nu uita, Telegonus, am zis, că la final există întotdeauna o furtună
puternică. Așteaptă până trece.
Parcă drept răspuns, s-a auzit o bătaie în ușă.
— Lupii nu au urlat, a șoptit Telegonus în tăcerea care s-a lăsat.
— Nu.
N-am mai prevenit-o pe Penelopa din ochi. Dacă nu ghicise deja, era neghioabă. M-am învăluit în firea mea zeiască, ca într-o armură rece, și m-am dus să deschid.
Aceiași ochi negri și același chip frumos și desăvârșit. L-am auzit pe fiul meu icnind și am simţit cum înlemnesc toţi în spate.
— Fiică a lui Helios. Îmi îngădui să intru?
— Nu.
A ridicat din sprânceană.
— Am o solie pentru unul dintre oaspeţii tăi.
Am simţit cum mă împunge frica în coaste, însă i-am răspuns sec.
— Te aud și de aici.
— Prea bine.
Pielea i-a strălucit. Înfăţișarea atrăgătoare și zâmbitoare dispăruse.
Acum era solul ceresc al zeilor, preaputemic și implacabil.
— Telemah, prinţ al Itacăi, vin cu solie de la mărita zeiţă Atena, care dorește să-ţi vorbească. Îi solicită vrăjitoarei Circe să coboare vraja care o împiedică să vină pe insulă.
— Solicită, am zis. Interesant că a ales cuvântul acesta, când chiar ea a încercat să-mi omoare fiul. De unde să știu că nu și-a pus în gând să
încerce din nou?
— Nu mai este interesată de fiul tău. Hermes a renunţat la fala de dinainte și a vorbit iar cu glas dezinvolt: Dacă alegi să te porţi prostește
– sunt chiar cuvintele ei, desigur se oferă să jure că va fi ocrotit. Nu îl dorește decât pe Telemah. E vremea să-și ia moștenirea în primire. S-a uitat pe lângă mine la masă. M-ai auzit, prinţe?
Telemah își plecase ochii.
— Am auzit. Primesc cu umilinţă solia și solul. Numai că sunt oaspete pe insula aceasta. Trebuie să știu mai întâi ce are de spus gazda mea.
Hermes a înclinat un pic din cap, cu ochi iscoditori.
— Ei bine, gazdă?
O simţeam pe Penelopa în spate, înălţându-se ca o lună tomnatică.
Îmi ceruse un răgaz să se împace cu Telemah și încă nu o făcuse. Îmi închipuiam cât de amar se căia în sinea ei.
— Mă învoiesc, am zis. Însă nu-mi va fi ușor să descâlcesc vraja.
Poate veni peste trei zile.
— Vrei să-i transmit fiicei lui Zeus că trebuie să aștepte trei zile?
— Sunt aici de o jumătate de lună. Dacă se grăbește, putea să te trimită mai devreme. Poţi să-i spui exact cuvintele mele.
Ochii i-au sclipit amuzaţi. Odată mă hrănisem din privirea aceea, pe vremea când muream de foame și crezusem că firimiturile pe care mi le azvârlea constituiau un adevărat ospăţ.
— Așa voi face cu siguranţă.
Am tras în piept golul care se căscase după el. Penelopa m-a privit în ochi.
