cele ale muritorilor. O să le ducă dorul după plecare, știam, însă o să-i găsesc altceva de făcut. O să-l ajut să uite. O să-i zic: unii oameni sunt precum constelaţiile care nu se lasă la pământ decât un anotimp.
Le întindeam cina, îmi luam mantia și mergeam prin beznă. Căutam cele mai înalte piscuri, desișurile unde nu mă putea urma niciun muritor. Chiar și așa, tot râdeam de mine. Care dintre ei crezi c-o să te urmărească? Tot răscoleam în minte poveștile pe care i le ascunsesem lui Odiseu, despre Aietes, Scylla și ceilalţi. Nu dorisem ca istoria mea să-i fie doar prilej de distracţie și de rumegat pentru isteţimea sa neobosită. Însă cine altcineva le-ar fi putut asculta, cu hidoșeniile și greșelile lor? Pierdusem șansa de a vorbi, iar acum era prea târziu.
M-am dus la culcare. Până în zori am visat la lancea în vârful căreia stătea înfiptă coada lui Trygon.
În dimineaţa celei de-a treia zile, Penelopa m-a atins pe mânecă.
Sfârșise mantia neagră. Când o purta, părea mai trasă la faţă.
— Știu că-ţi cer mult, însă vrei să fii de faţă când vorbim cu ea?
— Da. Și Telegonus va fi prezent la discuţie. Vreau să isprăvim cât mai repede. M-am săturat de jocuri.
Vorbele mi se păreau aspre. Am luat-o cu pași mari spre pisc. Stâncile se înnegriseră după ce turnasem poţiuni pe ele șaisprezece ani la rând.
M-am aplecat și am frecat cu degetul petele scobite. De-atâtea ori venisem aici. Îmi petrecusem atâtea ceasuri. Am închis ochii și am simţit vraja deasupra mea, delicată ca sticla. Am lăsat-o să cadă.
S-a auzit un plesnet ușor, ca o coardă de arc eliberată din încordarea ei. Am așteptat ca vechea povară să-mi pice de pe umeri, însă m-a străbătut un fel de sfârșeală. Am întins mâna să mă sprijin de ceva, dar nu am reușit. M-am clătinat tremurând pe picioare. N-aveam vreme să-mi trădez slăbiciunea. Eram descoperiţi. Venea Atena, săgetând aerul spre insula mea, ca un vultur repezindu-se din cer. M-am silit să cobor muntele. Mă poticneam în toate rădăcinile și-mi suceam gleznele de
toţi bolovanii. Răsuflarea mi se tăiase aproape de tot. Am deschis ușa.
Trei chipuri m-au privit tresărind. Telegonus s-a ridicat în picioare.
— Mamă?
Am trecut iute pe lângă el. Cerul se deschisese deja și fiecare clipă
devenise primejdioasă. Nu-mi trebuia decât lancea. Am apucat-o de coada ei strâmbă și i-am simţit mirosul dulceag de otravă. Parcă mi s-a mai limpezit un pic mintea. Nici măcar Atena nu ar risca atât de mult.
M-am dus cu ea în sală și mi-am luat locul lângă vatră. Au venit și ei nesiguri lângă mine. N-am mai apucat să-i previn. Strălucirea ei a fulgerat încăperea și aerul s-a făcut argintiu. Platoșa îi lucea de parcă ar fi fost încă pe jumătate topită. Creasta coifului se înălţa ţepoasă
deasupra noastră.
Mă sfredelea cu privirea. Avea glasul întunecat ca metalele în mină.
— Ţi-am spus că o să-ţi pară rău dacă trăiește.
— Te-ai înșelat, am zis.
— Mereu ai fost obraznică, titanidă.
Dintr-odată, parcă pentru a mă jigni cu interesul ei aprins, s-a întors spre Telemah, care îngenunchease lângă Penelopa.
— Fiu al lui Odiseu, a zis ea cu glas măgulitor. Zeus a prorocit că la apus se va înălţa un nou imperiu. Într-acolo a fugit Enea, cu restul troienilor săi, pe când mie îmi revin grecii, ca putere pe potrivă, care să
le ţină piept. Pământul e roditor și bogat, înţesat cu vietăţi de câmpie și pădure, în copaci atârnă poame de toate soiurile. Acolo vei întemeia un oraș prosper, vei clădi ziduri trainice și vei da legi care să ţină piept sălbăticiilor. Din stirpea ta va crește un popor măreţ, care va domni de-a lungul epocilor. Am strâns oameni vrednici din ţinuturile noastre și le-am dat o corabie. Sosesc astăzi, pentru a te purta spre viitorul tău.
Scânteile viziunii sale aurite aprinseseră întreaga odaie. Și Telemah ardea. Umerii îi păreau mai largi, braţele îi plesneau de forţă. Până și glasul i se îngroșase.
— Zeiţă înţeleaptă cu ochi cenușii. Dintre toţi muritorii, m-ai cinstit pe mine. Niciun om nu merită o asemenea onoare.
Zâmbetul viperin al Atenei a umplut încăperea.
— Corabia va sosi să te ia la apus. Pregătește-te.
Acum se cuvenea să se ridice. Să se mândrească cu gloria pe care i-o dăruise ea, ridicând-o ca pe un stindard. Însă el a rămas mai departe în
genunchi.
— Mă tem că nu sunt demn de darurile tale.
M-am încruntat. De ce se înjosea? Nu era deloc înţelept. Mai bine-i mulţumea și gata, până nu se supăra din nimica toată.
În glasul Atenei se simţea o notă de nerăbdare.
— Îţi cunosc slăbiciunile, a zis ea. Nu vor conta, căci voi fi cu tine, întărindu-ţi braţul de lăncier. Pe vremuri te-am călăuzit spre victorie în lupta cu peţitorii. Te voi călăuzi iarăși.
— M-ai vegheat mereu, a zis Telemah. Îţi mulţumesc pentru tot. Însă
nu pot să primesc.
Aerul a încremenit.
— Ce vrei să spui? s-a mâniat zeiţa.
— Am chibzuit trei zile și am decis. Nu mi-am descoperit nicio dorinţă să mă lupt cu troieni sau să clădesc imperii. Intenţionez să
trăiesc o altfel de viaţă.
