— Ce mai face? Știu că vorbiţi.
— Îţi duce dorul.
— Știe unde să mă găsească.
Pe chip i se citea limpede și deschis mânia. M-am gândit că avea un soi de inocenţă. Nu în sensul pe care-l dau poeţii cuvântului: o virtute care, la sfârșitul poveștii, fie se năruie, fie se întărește plătind scump pentru ea. Nu vreau să zic nici că ar fi fost nesăbuit sau credul, ci că era alcătuit doar din sine însuși, fără impurităţile care ne înfundă pe noi, ceilalţi. Gândea, simţea și făcea totul în linie dreaptă. Nu mă miram că
tatăl său rămăsese uluit când îl văzuse. El ar fi căutat mereu tâlcul ascuns al lucrurilor, cuţitul dosit în beznă. Însă Telemah își arăta tăișul la lumina zilei.
A fost o perioadă ciudată. Atena ne atârna deasupra capetelor ca un topor, dar stătuse așa timp de șaisprezece ani. De-acum nu mă mai pierdeam cu firea din atâta lucru. Zi de zi, Telegonus mergea cu fratele lui pe insulă. Penelopa torcea sau ţesea, iar eu îmi prelucram ierburile.
Deja îi zisesem fiului meu între patru ochi o parte din ce aflasem despre Odiseu în Itaca, despre firea sa tot mai arţăgoasă, despre bănuielile și furiile sale, și vedeam că înţelege cu fiecare zi mai bine.
Încă jelea, dar nu se mai simţea atât de vinovat și chipul i se înveselise iar. Prezenţa Penelopei și a lui Telemah îl ajuta și mai mult. Se bucura de atenţia lor cum mi se hârjoneau leii când dădeau de un petic însorit.
Mă mustra sufletul când vedeam cât de mult își dorise în anii trecuţi o familie.
Penelopa și Telemah tot nu-și vorbeau. Ceas de ceas și masă de masă, între ei domnea o încordare apăsătoare. Mi se părea absurd că nu puteau să-și mărturisească greșelile și mâhnirile și să facă pace. Însă
erau ca două ouă care se temeau să fie sparte.
După-amiaza, Telemah își găsea mereu ceva de făcut prin apropiere și discutam până la apusul soarelui. Când intram să întind farfuriile pentru cină, venea după mine. Dacă putea să mă ajute cu ceva, mă
ajuta. Dacă nu, se așeza în faţa vetrei și cioplea bucăţele de lemn: un taur, o pasăre, un chit săltând din valuri. Își mișca mâinile migălos și grijuliu, fără niciun gest de prisos, fapt pentru care îl admiram. Nu era
vrăjitor, dar i s-ar fi potrivit după fire. Îi ziceam că podeaua o să se cureţe singură, însă el mătura întotdeauna rumegușul și așchiile după
ce termina.
Părea ciudat să am mereu pe cineva lângă mine. Eu și Telegonus ne văzuserăm de obicei fiecare de treburile lui, iar nimfele mele fuseseră
mai degrabă ca niște umbre ce mi se strecurau pe la coada ochiului. Și din atâta lucru, știindu-le prin apropiere, ajungeau să mă obosească și să-mi tot abată una-două atenţia, până când nu mai înduram și trebuia să cutreier insula de una singură. Însă Telemah era reţinut, sigur pe sine și liniștit, astfel încât devenise un tovarăș plăcut și deloc sâcâitor.
Cel mai mult îmi amintea, mi-am dat seama, de leoaica mea. Aveau amândoi același aer demn și drept, aceeași privire liniștită, în care se citea o voioșie tainică. Până și aceeași graţie care-i ţinea mereu cu picioarele pe pământ, în căutarea propriilor ţeluri, lăsându-mă să mi le caut pe ale mele.
— Ce-i așa de amuzant? m-a întrebat la un moment dat.
Am clătinat din cap.
Era poate a șasea zi de când sosiseră. Cioplea un măslin, modelându-i trunchiul răsucit și însemnându-i fiecare nod și scorbură cu vârful cuţitului.
— Nu ţi-e dor de Itaca? l-am întrebat la rândul meu.
S-a gândit puţin.
— Mi-e dor de cunoscuţi. Și-mi pare rău că nu-mi văd caprele dând iezi. Cred că n-aș fi fost un rege rău.
— Telemah cel Drept.
— Așa îţi zic dacă ești atât de plicticos și nu găsesc un nume mai bun, a zâmbit el.
— Și eu cred că ai fi un rege bun. Încă poţi ajunge, cine știe? Oamenii uită repede. Ai putea să te întorci glorios, moștenitorul pe care-l așteaptă de mult, vrednicia de care dai dovadă aducând cu sine belșugul.
— Pare o poveste frumoasă. Însă ce-aș face în toate odăile acelea în care și-au petrecut timpul odată peţitorii și tata? Fiecare pas ar fi o amintire pe care nu mi-aș dori-o deloc.
— Pesemne că ţi-e greu să stai cu Telegonus.
— De ce să-mi fie greu? s-a încruntat el.
— Pentru că seamănă atât de mult cu tatăl tău.
— Despre ce vorbești? a râs el. Telegonus e bucăţică ruptă din tine.
Nu-ţi seamănă doar la faţă. Dă din mâini ca tine, merge ca tine.
Vorbește ca tine, aveţi același glas.
— După cum vorbești, parcă ar fi un blestem.
— Nu e defel un blestem.
Privirile ni s-au întâlnit. Undeva departe, mâinile mele curăţau rodii pentru masă. Am crestat metodic coaja, dezvelind pulpa subţire și albicioasă. În ea luceau seminţele roșii și zemoase, în găoacele lor ca de ceară. Buzele îmi ardeau însetate. Când eram cu el, aveam grijă ce fac.
Era o noutate să observ cum mi se modelează expresiile pe chip, cum mi se încheagă vorbele pe limbă. Îmi petrecusem aproape toată viaţa avântându-mă în vâltoare până la coate, luând-o încoace sau încolo, împrăștiată și nestăpânită. Trăirea cea nouă mă cuprindea încet, ca un soi de picoteală nedeslușită, aproape de letargie. Nu era prima oară
