— Și tu, Telemah, am zis.

A tresărit puţin când și-a auzit numele. Crezusem că va semăna cu fiul meu, plesnind de tinereţe și de farmec scânteietor. Însă era uscăţiv,

cu chipul serios. Avea de-acum vreo treizeci de ani. Arăta mai bătrân de-atât.

— Ţi-a povestit fiul tău cum a murit tatăl meu? a întrebat.

Tatăl meu. Vorbele rămăseseră agăţate în aer ca o sfidare.

M-am mirat să-l văd atât de îndrăzneţ. La cum arăta, nu m-aș fi așteptat.

— Da, am răspuns. Moartea lui mă îndurerează. Tatăl tău a ajuns faimos în cânturi.

Chipul lui Telemah s-a încordat. Mânie, m-am gândit, că

îndrăznisem să aduc un epitaf tatălui său. Bine. Voiam să fie mânios.

Așa va greși sigur.

— Veniţi, le-am zis.

Lupii ne-au înconjurat tăcuţi. Eu am luat-o în faţă. Voiam să răsuflu un pic înainte ca ei doi să pună stăpânire pe casa mea. Să chibzuiesc puţin. Telegonus le căra traistele, chiar stăruise. Nu aduseseră cu ei cine știe ce lucruri, nu păreau să aibă veșminte pe potriva unei familii regale, dar Itaca nu era Cnossos. Îl auzeam pe Telegonus cum le arată

locurile înșelătoare, rădăcinile și pietrele lunecoase. Îi simţeam vinovăţia înţesând aerul, ca o pâclă iernatică. Cu ei alături, măcar părea să-și mai uite disperarea. Pe plajă îmi șoptise luându-mă de braţ: E tare vlăguită, cred că n-a mâncat deloc. Vezi ce slabă e? Nu lăsa animalele lângă ea. Nu trebuie decât ceva simplu de mâncare. Poţi să faci o supă de carne?

Mă simţeam desprinsă de pământ. Odiseu murise, iar Penelopa venise pe insulă și acum trebuia să-i fac supă. După ce-i rostisem numele de atâtea ori, iată că venise la mine. Din răzbunare, mi-am zis.

Asta trebuie să fie. Ce altceva ar fi putut să-i mâne încoace?

Au ajuns la ușa casei mele. Încă vorbeam mieros una cu cealaltă: intraţi, mulţumim, vreţi să mâncaţi? ești prea bună. I-am servit: supă de carne, firește, tipsii cu pâine și cu brânză, vin. Telegonus le umplea farfuriile și se îngrijea să aibă pocalele pline. Era tot crispat de la

amabilitatea lui vinovată. Băiatul meu, care tronase cu atâta meșteșug ca gazdă asupra unui echipaj întreg, se clătina pe picioare cerșind ca un câine o fărâmă de iertare. De-acum se întunecase și aprinsesem lumânările. Flăcările pâlpâiau de la răsuflările noastre.

— Cinstită Penelopa, a spus el, vezi războiul de care ţi-am zis? Îmi pare rău că a trebuit să-l lași pe al tău, însă poţi să-l folosești pe acesta când dorești. Dacă se învoiește mama.

În alte împrejurări aș fi râs. Există o vorbă veche: dacă ţeși la războiul alteia, e ca și cum te culci cu bărbatul ei. Am pândit-o pe Penelopa, să

văd dacă tresare.

— Mă bucur să văd o asemenea minune. Odiseu mi-a povestit adesea despre el.

Odiseu. Numele acela dezgolit în încăpere. Dacă ea nu crâcnea, nici eu nu voi crâcni.

— Atunci, am spus eu, pesemne că Odiseu ţi-a pomenit că e lucrarea lui Dedal însuși? Eu una n-am fost niciodată o ţesătoare vrednică de un asemenea dar, însă tu ești faimoasă pentru meșteșugul tău. Sper că-l vei încerca.

— Ești prea bună. Mă tem că ceea ce ai auzit spunându-se despre mine este exagerat.

Și am ţinut-o tot așa, fără lacrimi, fără reproșuri. Am fost atentă la cuţitul lui Telemah, însă îl purta de parcă nici nu știa că-l are la cingătoare. Nu a deschis gura, iar mama lui nu a zis mare lucru. Fiul meu s-a căznit mai departe să umple tăcerea, însă îi vedeam jalea sporind clipă de clipă. Ochii săi și-au pierdut strălucirea. Din când în când, corpul îi era cuprins de un tremur slab.

— Sunteţi istoviţi, am zis. Vă conduc în camerele în care veţi dormi.

Nu era o întrebare. S-au ridicat, Telegonus clătinându-se ușor pe picioare. I-am condus pe Penelopa și pe Telemah la odăile lor, le-am adus apă să se spele și am văzut cum se închide ușa după ei. M-am dus apoi la fiul meu și m-am așezat lângă el pe pat.

— Pot să-ţi dau o poţiune de somn, i-am zis.

— O să dorm, m-a refuzat el clătinând din cap.

Disperarea și oboseala îl făceau docil. M-a lăsat să-l iau de mână și să-i pun capul pe umărul meu. Nu puteam să nu mă bucur puţin, căci

rar îmi îngăduia să-i fiu atât de aproape. L-am mângâiat pe părul puţin mai deschis la culoare decât al tatălui său. L-am simţit tremurând iar.

— Dormi, i-am murmurat, însă deja adormise.

I-am așezat încet capul pe pernă, l-am învelit cu pătura și am ţesut o vrajă ca să înăbuș zgomotele și să înmoi lumina din odaie. Arcturos gâfâia la capătul patului.

— Unde-ţi sunt fârtaţii? am întrebat-o. În locul tău, i-aș chema încoace.

M-a privit cu ochii ei palizi. Eu sunt de-ajuns.

Am închis ușa după mine și am pășit prin umbrele noptatice ale casei. Până la urmă nu-mi dădusem leii afară. Învăţam întotdeauna destule din felul în care reacţionau oamenii nevoiţi să stea lângă ei.

Penelopa și Telemah nu șovăiseră deloc. Poate că-i prevenise fiul meu.

Sau poate îi pomenise Odiseu? La gândul ăsta m-a trecut un fior straniu. Am tras cu urechea, de parcă mă așteptam să aud venind un răspuns din odăile lor. Casa încremenise. Dormeau sau își urzeau gândurile în tăcere.

Când am pășit în sală, l-am găsit pe Telemah acolo. Stătea în mijlocul încăperii, încordat ca un arc. Cuţitul îi lucea la brâu.

Așa deci, mi-am zis. Începe. Ei bine, eu voi impune condiţiile. Am luat-o pe lângă el, spre vatră. Mi-am turnat vin în pocal și m-am așezat pe scaunul meu. Telemah m-a urmărit din ochi tot timpul. Bine. Pielea îmi scăpăra parcă de puteri, precum cerul înainte de furtună.

— Știu că ţi-ai pus în gând să-mi ucizi fiul.

Doar limbile focului din vatră se mișcau.

— De unde știi?

— Pentru că ești prinţ și fiul lui Odiseu. Pentru că respecţi legile zeilor și ale oamenilor. Pentru că tatăl tău e mort, iar fiul meu e pricina.

Poate te gândești să-ţi încerci mâna și cu mine. Sau voiai doar să văd totul?

Ochii îmi luminau, aruncând și ei umbre.

— Stăpână, nu v-am pus nici ţie, nici fiului tău vreun gând rău.

— Cât de bun ești… M-am liniștit.

Nu avea mușchi de războinic, îndesaţi și oţeliţi. Nu-i vedeam nicio cicatrice sau bătătură. Însă era prinţ micenian, călit și maleabil, învăţat