— Umbrele din lumea de jos deprind faptele celor vii. N-o să-ţi poarte ranchiună. O să audă de tine. O să fie mândru.

Copacii se scuturau în jur. Vântul își schimbase direcţia. Unchiul meu Boreas își sufla frigul peste lume.

— Lumea de jos… Nu m-am gândit la asta. O să fie acolo. Când o să

mor, o să pot să-l văd. O să pot să-i cer iertare. O să ne petrecem timpul împreună. Nu va fi așa?

Glasul i se însufleţise de speranţă. Îl vedeam cum își închipuie totul: marele căpitan venind spre el prin lanul de asfodele. Telegonus se va lăsa în genunchii săi de fum, iar Odiseu îi va face semn să se ridice. Își vor găsi locul împreună în casa morţilor. Cot la cot, iar eu n-aveam cum să ajung la ei.

Jalea mi se căţăra pe gâtlej, gata să mă înghită. Însă eram în stare să

pun mâna pe otravă și să-mi pierd toată vlaga. Chiar nu puteam rosti câteva vorbe, ca să-i ofer un strop de alinare?

— Așa va fi, am zis.

Pieptul îi tresălta, însă de-acum începea să se liniștească. Și-a șters obrajii mânjiţi de lacrimi.

— Înţelegi de ce a trebuit să-i iau cu mine. Nu puteam să-i las acolo după tot ce-am făcut. Mi-au cerut să vină încoace. Sunt tare osteniţi și îndoliaţi și ei.

Și eu eram ostenită, lipsită de somn.

— Despre cine vorbești?

— Despre regină. Și despre Telemah. Așteaptă în barcă.

Crengile s-au înclinat în jurul meu.

— I-ai adus aici?

A clipit când mi-a citit asprimea din voce.

— Desigur. Ei m-au rugat. Nu le-a mai rămas nimic în Itaca.

— Nu le-a mai rămas nimic? Telemah e rege acum, iar Penelopa e regina văduvă. De ce-ar pleca?

S-a încruntat.

— Mi-au zis că au nevoie de ajutor. Cum să le pun la îndoială

vorbele?

— Cum să nu le pui la îndoială?

Îmi zvâcnea sângele în gâtlej. L-am auzit pe Odiseu de parcă stătea lângă mine. Fiul meu îi va vâna pe aceia care mi-au făcut de hac. Le va zice în faţă: Aţi îndrăznit să vărsaţi sângele lui Odiseu, așa că vi l-am vărsat și eu pe al vostru.

— Telemah a jurat să te omoare!

S-a uitat lung la mine. La câte povești despre fii răzbunători auzise, tot se mai mira.

— Nu, a șoptit el. Dacă asta ar fi vrut, ar fi putut s-o facă pe drum.

— Asta nu dovedește nimic, am zis cu glas aspru. Tatăl său știa o mie de șiretlicuri, iar primul era să se prefacă prietenul tău. Probabil și-a pus în gând să încerce să ne facă rău amândurora. Poate că vrea să te văd cum decazi.

Cu câteva clipe înainte stătuserăm îmbrăţișaţi. Însă acum făcuse un pas în spate.

— Vorbești despre fratele meu, m-a atenţionat.

Când a pronunţat cuvântul frate, mi-am amintit de Ariadna întinzând mâinile spre Minotaur și de cicatricea de pe gâtul ei.

— Și eu am fraţi, i-am răspuns. Știi ce mi-ar face dacă m-ar avea la mână cu ceva?

Stăteam pe mormântul tatălui său, și totuși ne certam ca pe vremuri.

Zei și frică, frică și zei.

— Pe lumea asta, e singura rudă de sânge rămasă din partea tatălui meu. Nu o să-i întorc spatele. Răsufla din greu, aspru. Nu pot să dreg ce-am făcut, dar atâta lucru cred că-mi este permis. Dacă nu vrei să ne primești, o să plec. O să mergem în altă parte.

Era în stare, nu mă îndoiam. Du-i departe de aici. Am simţit că mă

cuprinde iar vechea mânie care își jura să dea foc întregii lumi, numai să scape el teafăr. Datorită ei dădusem piept cu Atena și ţinusem pe umeri bolta cerului. Pășisem în adâncurile întunecate. Îmi făcea cumva plăcere să simt focul acela izbucnind în mine. În minte îmi năvăleau imagini nimicitoare: pământul azvârlit în beznă, insule înecate în mare, dușmanii mei preschimbaţi, târându-se la picioarele mele. Însă acum, când îmi zugrăveam asemenea fantasme, chipul fiului meu nu le dădea

voie să prindă rădăcini. Dacă dădeam foc lumii, și el avea să ardă odată

cu ea.

Am tras adânc în piept aerul sărat. Nu-mi trebuiau încă asemenea puteri. Penelopa și Telemah ar putea da dovadă de ingeniozitate, însă

Atena era mai presus decât ei și doar îi ţinusem piept șaisprezece ani.

Au întrecut măsura dacă și-au pus în gând să-l lovească aici. Farmecele care-l ocroteau pe Telegonus pe insulă nu se risipiseră. Lupoaica nu se desprindea de el. Leii îl vegheau de pe stânci. Și mai eram și eu, mama lui vrăjitoare.

— Haide atunci, i-am zis. Să le arătăm Aiaia.

Așteptau pe punte. În spatele lor, pe cerul rece, strălucea cercul palid al soarelui, umbrindu-le chipurile. M-am întrebat dacă așa plănuiseră.

Odiseu îmi zisese odată că într-un duel conta cel mai mult să te întorci după soare, astfel încât lumina să împungă ochii dușmanului. Însă, cum eram din neamul lui Helios, nu mă orbea nicio lumină. I-am văzut limpede. Penelopa și Telemah. Oare ce vor face? m-am întrebat aproape înveselită. Vor îngenunchea? Cum o saluţi cum se cuvine pe zeiţa cu care soţul tău a făcut un copil? Și dacă de la acel copil i s-a tras moartea?

Penelopa și-a înclinat capul.

— Ne onorezi, zeiţă. Îţi mulţumim că ne adăpostești.

Glasul îi era dulce ca mierea și chipul liniștit ca apa stătută. Prea bine, mi-am zis. Atunci facem cum vrei tu. Știu să-ţi ţin isonul.

— E o onoare să te am ca oaspete, i-am zis. Bine-ai venit.

Telemah purta un cuţit la brâu, din acelea cu care bărbaţii spintecau animalele. Mi-a zvâcnit sângele în vene. Inteligent. Sabia și lancea sunt arme de război. Însă un vechi cuţit de vânătoare cu mânerul gata să se desprindă nu trezește nicio bănuială.