N-am reușit. Să știu acest lucru mi-a stârnit o nouă durere. Însă
poate că așa trebuia să se întâmple. Zeii și muritorii din povești nu rămâneau prea mult timp împreună.
În seara aceea am stat la bucătărie, tăind flori de omag. De-acum Odiseu stătea faţă în faţă cu morţii săi. Când plecase îi strecurasem în mână o sticluţă, rugându-l să-mi aducă puţin sânge din groapa pe care avea să o sape. Umbrele urmau să-i insufle prezenţa lor rece și-mi dorisem să simt puterea aceea cenușie și nepământeană. Acum regretam că-l rugasem. Doar Perses și Aietes ar fi făcut așa ceva, pentru că le curgea doar vrăjitorie prin vene și nici pic de căldură.
Mi-am văzut cu atenţie de munca mea, mișcându-mi degetele riguros, conștientă de fiecare senzaţie. Ierburile mă urmăreau de pe rafturi. Șiruri întregi de leacuri pe care le culesesem cu mâinile mele.
Îmi plăcea să le văd acolo, în castronașele și sticluţele lor: salvie și trandafir, voronic, cicoare, laur sălbatic, mōli în sticluţa bine astupată.
Și, cel mai la urmă, păstrat în cutiuţa lui de cedru, silfion măcinat cu pelin, poţiunea pe care o luasem lună de lună de când mă culcasem prima oară cu Hermes. Lună de lună, în afară de ultima.
Am așteptat pe plajă cu nimfele mele, urmărind cum trage corabia în golf. Oamenii au venit prin apă la ţărm, tăcuţi. Erau încovoiaţi de parcă
ar fi cărat pietre în spinare și arătau bătrâni și bolnavi. Am cercetat chipul lui Odiseu. Era livid, n-am reușit să citesc nimic pe el. Hainele le erau rupte și decolorate. Păreau niște pești prinși sub pojghiţa de gheaţă a iernii.
Am pășit în faţă, luminându-i cu ochii mei.
— Bine-aţi venit! le-am strigat. Bine v-aţi întors, inimi de aur. Bărbaţi de fier! Sunteţi eroi de legendă. Aţi îndeplinit una dintre muncile lui Heracle: aţi văzut casa morţii și aţi supravieţuit. Haideţi, v-am întins pături pe iarba moale. Aveţi vin și mâncare. Odihniţi-vă și înzdrăveniţi-vă!S-au mișcat încet, ca niște bătrânei, însă s-au așezat. Aveau la îndemână tăvi cu friptură și vin rubiniu. I-am servit și le-am turnat de băut până când au prins bujori în obraji. Soarele bătea mistuind ceaţa rece a morţii.
L-am tras pe Odiseu deoparte, într-un desiș.
— Povestește-mi, i-am zis.
— Sunt în viaţă. E cea mai bună veste dintre toate. Fiul și soţia mea trăiesc. La fel și tatăl meu.
Nu și mama. Am așteptat.
A rămas cu privirea la genunchii săi brăzdaţi de cicatrice.
— Agamemnon era acolo. Soţia lui își luase un iubit și, când s-a întors acasă, l-a ciopârţit în baie, ca pe un bou. I-am văzut pe Ahile și pe Patrocle, dar și pe Aiax, cu rana pe care și-a făcut-o singur. M-au pizmuit că sunt în viaţă, însă măcar nu mai trebuie să se războiască.
— Nici tu nu va mai trebui. Vei ajunge în Itaca. Am văzut.
— Voi ajunge, însă Tiresias mi-a spus că o să-mi găsesc casa asediată.
Bărbaţi care-mi mănâncă merindele și-mi uzurpă rangul. Trebuie să-i ucid cumva. Însă, tot pășind pe uscat, voi muri de dorul mării. Zeii se dau în vânt după asemenea ghicitori.
Grăise cu un glas mai amar ca oricând.
— Nu trebuie să te gândești la asta. O să te chinuiești. Gândește-te mai bine la calea care ţi se întinde în faţă, ducându-te la soţia și la fiul tău.
— Calea mea… Tiresias mi-a înfăţișat-o. Trebuie să trec pe lângă
Trinacria.
Numele suna ca o săgeată înfiptă în ţintă. De câţi ani nu mai auzisem numele insulei? Mi-am amintit pe dată: strălucitoarele mele surori, Drăguţa, Frumușica și restul, legănându-se ca niște crini în amurgul aurit.
— Dacă nu voi tulbura junincile, voi ajunge acasă cu oamenii mei.
Însă dacă e vreuna rănită, tatăl tău o să-și verse mânia asupra noastră.
N-o să mai văd Itaca ani mulţi și o să-mi moară toţi mateloţii.
— Atunci n-o să oprești. Nici măcar n-o să arunci ancora pe ţărm.
— N-o să opresc.
Însă nu era atât de simplu, amândoi știam. Moirele te ademeneau și te păcăleau. Îţi puneau în cale piedici care te atrăgeau în uneltirile lor.
Se foloseau de orice: de vânturi, de valuri, de slăbiciunile oamenilor.
— Dacă eșuaţi, i-am zis, nu te îndepărta de ţărm. Nu te duce să
admiri cirezile. Nu știi cât de tare o să-ţi ispitească foamea. Faţă de vaci, sunt ca zeii faţă de muritori.
— O să rezist.
Nu pentru voinţa lui mă temeam. Însă ce rost avea să-i spun, să-i pândesc la ușă ca o bufniţă prevestitoare de moarte? Doar își cunoștea prea bine oamenii. În minte mi s-a înfăţișat atunci un gând nou. Îmi aminteam rutele pe care mi le schiţase Hermes cu atâta timp în urmă.
Mi le-am desenat în minte. Dacă trecea pe lângă Trinacria, atunci…
Am închis ochii. Încă o pedeapsă de la zei. Pe capul lui, dar și al meu.
— Ce este?
Am deschis ochii.
— Ascultă-mă, i-am zis. Trebuie să știi mai multe lucruri.
