Itaca, repetau ei în gura mare de câte ori aveau ocazia. Regina Penelopa. Telemah. Euriloh se plimba de colo până colo prin casă, uitându-se mânios în jur. L-am văzut șușotind cu ceilalţi. Când treceam pe lângă ei, tăceau și se uitau în pământ. Câte unii se fofilau pe lângă
Odiseu. Mă așteptam să-i alunge, însă el stătea și se uita în gol peste umerii lor, în aerul prăfuit din amurg. Mai bine îi lăsam porci cum îi făcusem, mi-am zis.
Poeţii numesc somnul Fratele Morţii. Celor mai mulţi, întunecatele ceasuri le amintesc încremenirea care-i așteaptă când li se termină
zilele. Însă somnul lui Odiseu era precum viaţa lui, agitat, un mormăit care-mi făcea lupii să ciulească urechile. Îl priveam în lumina gri-perlată din zori: tremurul feţei, încordarea umerilor. Răsucea cearșafurile de parcă erau adversari cu care se lua la trântă. Petrecuse cu mine un an întreg de zile pașnice, însă noapte de noapte mergea la război.
Obloanele erau ridicate. Pesemne că a plouat peste noapte, mi-am zis. Aerul care pătrundea înăuntru părea curat, foarte limpede. Fiecare sunet – ciripitul păsărilor, freamătul frunzelor, susurul valurilor – vibra în aer ca un clopoţel. M-am îmbrăcat și am ieșit, să admir splendoarea.
Oamenii lui încă dormeau. Elpenor era sus, pe acoperiș, înfășurat întruna dintre cele mai bune pături de-ale mele. Vântul adia pe lângă mine cu note de liră și până și propria mea răsuflare părea să fluiere melodios. De pe o creangă a picat un strop de rouă. Când s-a lovit de pământ, parcă a răsunat un clopot.
Am simţit că mi se usucă gâtlejul.
A ieșit din pâlcul de lauri. Fiecare trăsătură a trupului îi era frumoasă
și de o graţie desăvârșită. Pe pletele negre și răsfirate purta o cunună.
De umăr îi atârna un arc lucitor, cu vârfuri îmbrăcate în aur, sculptat din lemn de măslin.
— Circe, a zis Apollo, iar glasul îi suna cel mai melodios dintre toate.
Doar ale lui erau toate cântecele de pe lumea aceasta.
A ridicat graţios o mână.
— Fratele meu m-a prevenit în privinţa glasului tău. Cred că ar fi cel mai bine să vorbești cât mai puţin.
În voce nu i se simţea nici urmă de răutate. Deși poate că așa suna răutatea în timbrul acela desăvârșit.
— Pe insula mea nu-mi spune nimeni să tac.
S-a strâmbat.
— Hermes a avut dreptate: ești îndărătnică. Îi aduc o profeţie lui Odiseu.
Am simţit că mă încordez. Enigmele olimpienilor erau mereu cu dublu tăiș.
— E înăuntru.
— Da, știu.
Vântul m-a plesnit peste faţă. N-am mai apucat să ţip. Mi s-a vârât printre buze, îndesându-mi-se până-n pântece, de parcă-mi turnase pe gât tot cerul. Am icnit sufocată, însă în gâtlej îmi curgea mai departe șuvoiul umflat, tăindu-mi răsuflarea și înecându-mă în puterea aceea străină. Apollo se uita la mine cu chipul lui plăcut.
Poiana de pe insulă s-a șters. Pe un ţărm cu coaste stâncoase stătea Odiseu. În depărtare se vedeau capre și livezi de măslini. Am văzut o casă cu săli încăpătoare și curte pietruită, cu arme străvechi ce luceau pe pereţi. Itaca.
Apoi l-am văzut pe Odiseu pe alt ţărm. Nisip întunecat și un cer care nu cunoscuse nicicând lumina tatei. În zare se înălţau plopi umbriţi și sălciile plângătoare își înmuiau frunzele în apa neagră. Nu cânta nicio pasăre, nu mișca nicio jivină. Am știut de-ndată ce loc era acela, deși nu fusesem niciodată acolo. O peșteră imensă se căsca în apropiere, iar la gura ei stătea un bătrân orb. I-am auzit numele în minte: Tiresias.
M-am azvârlit jos, pe pământul îngrijit al grădinii mele. Am smuls pe bâjbâite rădăcinile de mōli, îndesându-mi câteva în gură, cu ţărâna încă
atârnând de ele. Vântul a încetat dintr-odată, la fel de iute cum se pornise. Am tușit, tremurând din tot trupul. Pe limbă aveam gust de noroi și de cenușă. M-am luptat să mă ridic în genunchi.
— Îndrăznești să mă înjosești pe insula mea? Am sânge de titan. O să
fie război. Tatăl meu…
— Chiar tatăl tău a venit cu propunerea. Supușii mei trebuie să aibă
darul profeţiei în sânge. Ar trebui să te simţi onorată. Ai purtat în tine o viziune a lui Apollo.
Glasul îi era un imn. Pe chipul frumos nu i se citea decât o ușoară
nedumerire. Îmi venea să-l sfâșii cu unghiile. Zeii aceștia și legile lor fără noimă… Mereu găseau un motiv să te pună să le cazi în genunchi.
— Nu îi voi spune lui Odiseu.
— Nu mă privește pe mine. Profeţia a fost încredinţată.
Și cu asta a dispărut. Mi-am lipit fruntea de trunchiul zbârcit al unui măslin. Pieptul îmi tresălta. Tremuram înfuriată de o asemenea ocară.
De câte ori trebuia să mă învăţ minte? Fiecare clipă de pace era o minciună, căci depindea doar de cheful zeilor. Orice aș fi făcut și oricât de mult aș fi trăit, era de ajuns ca oricând li se năzărea să se poarte cu mine așa cum doreau.
Cerul nu se albăstrise de tot. Odiseu încă dormea. L-am trezit și l-am condus în sala de mese. Nu i-am zis profeţia. Cât l-am privit cum mănâncă, mi-am întors furia pe toate părţile, de parcă pipăiam un vârf de pumnal. Voiam să-l știu cât mai ascuţit, căci știam ce urmează. În viziunea aceea, el se întorsese în Itaca. Îmi pierdusem și ultimele cât de mici speranţe.
Am pus pe masă cele mai bune bucate, am destupat cel mai vechi vin. Însă nici nu i-au tihnit. Părea distrat. Toată ziua s-a întors să se uite pe fereastră, de parcă aștepta pe cineva. Am vorbit cuviincios unul cu celălalt, dar simţeam că de-abia așteaptă să mănânce oamenii săi și să se ducă la culcare. Când a tăcut și ultimul glas, pradă somnului, a îngenuncheat.
— Zeiţă, a spus el.
Nu-mi spunea niciodată așa și atunci am înţeles. Am înţeles cu adevărat. Poate că și la el venise vreo zeitate. Poate că o visase pe Penelopa. Idila noastră se sfârșise. M-am uitat în jos la părul lui împănat cu fire sure. Își ţinea umerii drepţi și ochii în pământ. M-a apucat o mânie surdă. Măcar putea să mă privească în faţă.
