la celălalt capăt al lumii, unde și-a găsit dușmanul și acesta l-a vindecat.

Îmi doream să fie Odiseu lângă mine, ca să-l întreb: cum l-a convins regele pe omul acela să-l ajute, când tocmai el îi făcuse o rană atât de adâncă?

Mi-am primit răspunsul dintr-o altă poveste. Cu mult timp în urmă, îl întrebasem pe Odiseu în pat:

— Ce făceai când Ahile și Agamemnon nu voiau să te asculte?

Zâmbise în lumina focului.

— E simplu. Pui la cale un plan în care chiar asta se întâmplă.

Capitolul 20

L-am găsit în livada de măslini. Păturile i se încolăciseră în jur de parcă și în vise mă înfrunta.

— Fiule, am zis. Cuvântul a răsunat tare în aerul nemișcat. Încă nu se crăpase de ziuă, dar simţeam că nu mai e mult până se pun în mișcare roţile carului tatei. Telegonus.

A deschis ochii și a ridicat iute mâinile, să se apere de mine. Am simţit o durere ca un vârf de pumnal.

— Am venit să-ţi spun că poţi să pleci și o să te ajut. Însă nu se poate fără niște condiţii.

Oare știa cât mă costau cuvintele acelea? Nu cred că avea cum.

Tinereţea are darul de a nu simţi cât de mult le datorează altora. I-am citit deja bucuria pe chip. A sărit să mă îmbrăţișeze, lipindu-și faţa de gâtul meu. Am închis ochii. Mirosea a frunze verzi și a sevă.

Șaisprezece ani trăseserăm în piept doar mirosurile celuilalt.

— Să mai aștepţi două zile până la plecare, i-am zis. Și în aceste zile să faci trei lucruri.

A încuviinţat însufleţit.

— Orice.

Acum, că pierdusem, se arăta maleabil. Măcar știa să câștige elegant.

L-am condus acasă și i-am umplut braţele cu ierburi și cu sticluţe. Le-

am cărat împreună până la barca lui. Acolo, pe punte, m-am apucat să

tai și să pisez, amestecându-mi pomezile. Spre surprinderea mea, m-a urmărit. De obicei își vedea de-ale lui când făceam farmece.

— La ce e bună?

— Te apără.

— De ce anume?

— De tot ce îmi trece prin minte. De tot ce ţi-ar putea trimite Atena pe cap: furtuni, leviatani, o spărtură în carenă.

— Leviatani?

M-am bucurat să-l văd ceva mai palid.

— O să le ţină departe. Dacă Atena vrea să te atace pe mare, va trebui s-o facă ea însăși și nu cred că poate. Moirele i-au legat mâinile.

Trebuie să rămâi tot timpul în barcă și, de cum ajungi în Itaca, du-te la tatăl tău și roagă-l să pună o vorbă bună pentru tine când vorbește cu Atena. E ocrotitoarea lui și s-ar putea să-l asculte. Jură-mi.

— Așa o să fac, a zis el cu chipul solemn în penumbră.

Am turnat poţiunile peste fiecare șipcă aspră și centimetru de pânză, rostindu-mi farmecele.

— Aș putea să încerc și eu? a zis el.

I-am întins un rest de poţiune. A udat un colţ de punte rostind cuvintele pe care mă auzise că le spun.

A împuns lemnul cu degetul.

— A mers?

— Nu, am zis.

— De unde știi ce să spui?

— Rostesc ceea ce are înţeles pentru mine.

Chipul i s-a încordat de efort, de parcă se opintea să suie un bolovan pe deal. S-a uitat ţintă la șipci, rostind alte și alte cuvinte. Puntea a rămas neschimbată. S-a uitat spre mine a reproș.

— E greu.

Cu toate grijile pe care le aveam, am râs.

— Ai crezut altceva? Ascultă-mă. Când te-ai apucat să construiești barca doar n-ai ridicat toporul o dată și te-ai așteptat să termini cu treaba. Ai muncit zi de zi. Așa și cu vrăjitoria. Trudesc de secole și tot n-o stăpânesc cum trebuie.

— Însă nu-i doar asta. Mai e și faptul că nu sunt vrăjitor ca tine.

Mi-am amintit de tata. Când preschimbase bușteanul din vatră în scrum, acum o veșnicie, zicându-mi: Așa ceva e un fleac. Pot să fac mult mai mult.

— Se prea poate să nu fii vrăjitor, i-am zis. Însă ești altceva. Ceva ce încă n-ai aflat. De aceea pleci.

Zâmbetul lui îmi amintea de al Ariadnei, cald ca iarba verii.

— Da, a spus el.

L-am dus la un colţ de plajă umbrit. Cât și-a terminat perele, i-am înfăţișat drumul pe mare cu pietre, schiţându-i popasurile și primejdiile. Nu va trece pe lângă Scylla. Se putea ajunge și altfel în Itaca. Odiseu nu reușise s-o ia pe acolo din pricina răzbunătorului Poseidon.