— Lumea este nedreaptă. Uite ce-a păţit Palamede, sfetnicul lui Agamemnon. Și-a făcut datoria în război, însă a căzut într-un puţ în timpul unui rond de noapte. Cineva înfipsese pe fundul puţului niște pari ascuţiţi. A fost o mare pierdere.
Îi sticleau ochii. Dacă bunul Patrocle ar fi fost de faţă, poate ar fi zis: Tu nu ești deloc un erou adevărat. Nu ești nici Heracle, nici Iason. Nu le vorbești oamenilor cinstit, din inimă. Nu înfăptuiești nicio ispravă
nobilă la lumina soarelui.
Însă îl cunoscusem pe Iason. Și știam ce fel de isprăvi poţi să
înfăptuiești în văzul soarelui. N-am zis nimic.
Zilele treceau, iar nopţile odată cu ele. În casă mi se îngrămădeau vreo patruzeci de bărbaţi, așa că, pentru prima oară, m-am trezit cu totul împresurată de muritori și de carnea lor. Trupurile lor firave cereau o atenţie necurmată, mâncare și băutură, somn și odihnă, curăţarea membrelor și a secreţiilor. Câtă răbdare au muritorii, m-am gândit, să îndure totul și să treacă mai departe ceas de ceas. În a cincea zi, Odiseu și-a înfipt, din greșeală, priboiul în degetul mare. L-am uns cu balsamuri și i-am făcut farmece ca să nu se infecteze, însă i-a trebuit oricum o jumătate de lună să se vindece. Îi tot citeam durerea pe chip.
Îl durea neîncetat. Și era doar o neplăcere printre multe altele: avea gâtul ţeapăn, stomacul ars de acidul gastric și rănile vechi îl chinuiau.
Îmi treceam mâinile peste crestăturile cicatricelor, alinându-l cum puteam. M-am oferit să-i șterg cu totul cicatricele. A clătinat din cap.
— Cum o să mai știu că sunt eu?
În sinea mea, m-am bucurat. I se potriveau. Odiseu Pătimitul, așa îl chema, iar numele îi era cusut în piele. Cine-l vedea trebuia să-l salute zicând: Iată un om trecut prin lume. Iată un căpitan care are ce istorisi.
Aș fi putut să-i depăn și eu povești în ceasurile acelea. Despre Scylla, Glaucos, Aietes și Minotaur. Peretele de piatră care-mi zgâriase spinarea. Podeaua udă de sânge a sălii mele în care se oglindea luna.
Leșurile pe care le târâsem pe rând la vale și le arsesem cu tot cu corabia lor. Sunetul cărnii sfâșiate și reînchegate și cum, dacă vrei să
preschimbi un om, poţi să oprești metamorfoza înainte să se încheie, iar atunci făptura aceea monstruoasă, pe jumătate om, pe jumătate jivină, o să moară pe loc.
M-ar fi ascultat atent, cercetându-mă, cântărindu-mă și catalogându-mă cu mintea sa neobosită. Oricât mă prefăceam că pot ascunde ce gândesc la fel de bine ca el, știam că nu e adevărat. Mi-ar fi citit totul până la os. Mi-ar fi cules toate slăbiciunile și le-ar fi adăugat la colecţia sa, alături de ale lui Ahile și Aiax. O ţinea la el cum își ţin alţii cuţitele.
Mi-am privit trupul gol la lumina focului și am încercat să-mi închipui cum ar arăta istoria mea înscrisă pe el: fulgerul din palmă, mâna cu degete lipsă, miile de tăieturi pe care mi le făcusem în munca de vrăjitoare, brazdele topite în zgârci de focul tatei, pielea feţei ca o lumânare pe jumătate arsă. Și acelea erau doar lucrurile care lăsaseră
semne.
Nimeni nu-mi va fi recunoscătoare. Ce spusese Aietes că e o nimfă
urâtă? O pată pe faţa lumii.
Pântecele neted îmi strălucea, avea culoarea mierii lucind la soare. L-am tras pe Odiseu peste mine. Eram o vrăjitoare de aur fără niciun trecut al ei.
Am început să-i cunosc cât de cât oamenii, inimile schimbătoare despre care-mi povestise, hârburile sparte. Polites era mai bine-crescut decât ceilalţi, Euriloh era încăpăţânat și ursuz. Uscăţivul Elpenor avea un râs ca un ţipăt de bufniţă. Îmi aminteau de puii de lup, uitau orice griji când se vedeau cu burta plină. Își plecau privirile când treceam pe lângă ei, de parcă voiau să vadă dacă mai au mâini.
Își petreceau toate zilele cu jocuri. Se întreceau alergând pe dealuri și pe plajă. Mereu veneau în fugă, gâfâind, la Odiseu. Vrei să ne fii arbitru la întrecerile de tras cu arcul? De azvârlit discul? De aruncat lancea?
Uneori el accepta bucuros, însă alteori se răstea la ei sau îi lovea. Nu era așa de blajin și netulburat cum se credea. Să trăiești alături de el era ca și cum ai sta cu marea în faţă. Zi de zi prindea altă culoare, alte culmi încununate de spumă, dar avea mereu aceeași forţă fără
astâmpăr, care trăgea spre zări. Când s-a rupt parapetul corabiei, l-a lovit cu picioarele și a azvârlit bucăţile în mare. A doua zi și-a luat toporul și s-a dus mohorât în pădure, iar când Euriloh s-a oferit să-l ajute, a rânjit ameninţător. Încă se stăpânea bine, arătându-se așa cum pesemne păruse zi de zi pe vremea în care îl ţinuse în frâu pe Ahile. Îi era greu să se abţină și după aceea devenea arţăgos și îi sărea ţandăra din orice. Oamenii se retrăgeau temători și le citeam nedumerirea pe chipuri. Cum îmi spusese odată Dedal: Până și cel mai bun fier ajunge să se sfărâme dacă-l baţi prea mult.
Eu eram lunecoasă ca uleiul, liniștită ca apa netulburată de vânt. Îl alinam stârnindu-i cheful de vorbă, punându-l să-mi spună povești din călătoriile sale prin ţinuturi cu oameni străini. Mi-a povestit despre oștirile lui Memnon, fiul Aurorei, despre regele Etiopiei și despre amazoane, cu scuturile lor în formă de semilună. Auzise că în Egipt unii faraoni erau de fapt femei în haine de bărbaţi. În India, așa auzise, vieţuiau niște furnici mari cât vulpile, care dezgroapă comori din dune.
Iar departe, în nord, trăia un popor care nu credea că râul lui Oceanos înconjoară lumea, ci un șarpe uriaș ca o cingătoare groasă cât o corabie, mereu flămând. Nu-și găsea niciodată astâmpărul, căci poftele sale îl mânau tot înainte, devorând totul încet-încet, iar într-o zi, când avea să
termine de mâncat întreaga lume, urma să se înghită pe sine.
Însă, oricât de departe s-ar fi aventurat, se întorcea mereu la Itaca. La livezile de măslini și la capre, la slugile credincioase și la minunaţii câini de vânătoare pe care-i crescuse chiar el. La părinţii săi nobili, bătrâna doică și prima vânătoare de mistreţi, de pe urma căreia se alesese cu cicatricea lungă pe care i-o văzusem la picior. De-acum fiul său, Telemah, cobora pesemne cu turmele de la munte. O să se priceapă el. Eu m-am priceput de mic. Orice prinţ trebuie să-și cunoască
pământurile și cum altfel le înveţi mai bine decât păstorind capre? Nu spunea niciodată: Dar dacă merg acasă și găsesc totul făcut scrum?
Însă vedeam cum îl frământă gândul acesta, crescându-i parcă aidoma unui al doilea trup, care se hrănea pe întuneric.
Deja se făcuse toamnă, lumina se împuţina și iarba trosnea sub picioare. Luna era aproape pe sfârșite. Stăteam întinși pe pat.
— Cred că trebuie să plecăm foarte curând de-aici, să nu ne prindă
iarna.
Fereastra era deschisă și simţeam adierea vântului. Era tot un vicleșug de-ale lui, să-ţi întindă o frază ca pe o tavă, să vadă ce pui pe ea. Însă, spre mirarea mea, a continuat:
— Eu aș mai rămâne. Dacă mă vrei. Doar până la primăvară. Voi pleca de-ndată ce vom putea să călătorim pe mare. N-o să întârziem deloc.
Ultima frază nu mi-o zisese mie, ci cuiva cu care se certa în sinea lui.
Poate oamenilor lui, poate nevestei, puţin îmi păsa. Nu m-am întors spre el, ca să nu vadă că mă bucuram.
— Te vreau, am zis.
