— Mamă! mi-a strigat el intrând în casă. O corabie are nevoie de ajutor. Sunt lângă ţărmul nostru, pe jumătate scufundaţi. O să se ducă

la fund dacă nu trag la mal!

Nu erau primii corăbieri pe care-i vedea. Treceau adesea pe lângă

insula noastră. Însă erau primii pe care voia să-i ajute. M-am lăsat târâtă până pe coastă. Era adevărat. Corabia se înclinase pe-o parte și lua apă.

— Vezi? Nu vrei să renunţi la vrajă, doar de data asta? Sunt sigur că

se vor arăta foarte recunoscători.

De unde știi? îmi venea să-i spun. Adesea oamenii aflaţi la mare ananghie urăsc cel mai mult să se arate recunoscători și sunt gata să te atace doar ca să se simtă iar întremaţi.

— Te rog. Dacă e cineva ca tata?

— Nimeni nu e ca tatăl tău.

— O să se scufunde, mamă. O să se înece! Nu putem să stăm și să ne uităm cu mâinile-n sân. Trebuie să facem ceva!

Părea îndurerat. Ochii îi luceau de lacrimi.

— Te rog, mamă. Nu pot îndura să-i văd murind.

— Numai de data asta, am zis. O singură dată.

Le auzeam strigătele purtate de vânt. Ţărm, un ţărm! Au întors vasul și au luat-o căznit spre noi. L-am pus să-mi promită că o să stea ascuns cât urcau ei pe cărare spre casă. Trebuia să stea în odaia lui până când isprăveau cu vinul și să plece iar la cel mai mic semn al meu. S-a învoit cu tot ce i-am cerut, căci s-ar fi învoit să facă orice. M-am dus la bucătărie și mi-am pregătit vechea poţiune. Simţeam că mă aflu în două odăi odată. Stăteam și-mi amestecam ierburile, cum mai făcusem de o sută de ori, reînvăţând vechile mișcări din degete. Și mai era fiul meu, care ţopăia dezlănţuit. De unde sunt, ţi-ai dat seama? De care stânci crezi că s-au izbit? Putem să-i ajutăm să-și dreagă coca?

Nu știu ce i-am răspuns. Sângele mi se închegase în vene. Încercam să-mi amintesc purtarea stăpânită pe care o avusesem pe vremuri.

Poftiţi înăuntru, desigur că vă voi ajuta. Nu mai doriţi niște vin?

Deși îi așteptam, am tresărit când s-a auzit bătaia în ușă. Am deschis și m-am trezit cu ei în faţă: zdrenţuiţi, flămânzi, disperaţi ca întotdeauna. Oare căpitanul nu aducea cu un șarpe încolăcit? Nu-mi dădeam seama. Dintr-odată m-a înecat greaţa. Îmi venea să le trântesc ușa în nas, dar era prea târziu de-acum. Mă văzuseră și fiul meu stătea lipit de perete, ascultând tot ce se întâmpla. Îl prevenisem că se putea să fie nevoie să-i vrăjesc. Încuviinţase. Desigur, mamă, înţeleg. Însă

habar n-avea. Nu auzise niciodată trosnetul coastelor remodelându-se și carnea sfâșiindu-se umedă de la locul ei.

S-au așezat pe bănci. Au mâncat și au băut vin. Însă eu mă uitam mai departe la căpitan. Avea o privire pofticioasă. Și-o tot plimba prin încăpere și pe trupul meu. S-a ridicat.

— Stăpână, a zis el. Cum te numești? Pe cine să cinstim pentru masa aceasta?

Atunci aș fi făcut-o, i-aș fi despărţit cu de-a sila de ei înșiși. Însă

Telegonus deja ieșea în sală. Purta mantie și sabie la brâu. Stătea drept și impunător ca un bărbat. Avea cincisprezece ani.

— Vă aflaţi în casa zeiţei Circe, fiica lui Helios, și a fiului ei pe nume Telegonus. Am văzut că vă scufundaţi cu corabia și v-am îngăduit să

veniţi pe insula noastră, deși de obicei muritorii nu pot să pășească pe ea. Vă vom ajuta bucuroși cu tot ce aveţi nevoie cât rămâneţi cu noi.

Glasul nu-i era deloc răgușit, ci tare ca șipcile lăcuite. Avea ochii negri ai tatălui său, însă cu picuri galbeni strălucitori. Bărbaţii s-au uitat uimiţi la el. M-am uitat și eu. M-am gândit la Odiseu, despărţit de Telemah atâţia ani, cât de uimit a fost când l-a văzut dintr-odată mare.

Căpitanul a îngenuncheat.

— Zeiţă, mărite stăpân. Pesemne că binecuvântatele Moire ne-au adus încoace.

Telegonus i-a făcut semn bărbatului să se ridice. S-a așezat în capul mesei și i-a servit cu mâncare de pe tipsii. Bărbaţii abia dacă s-au atins de ea. Se întindeau spre el ca viţa spre soare, cu chipurile fascinate, întrecându-se care dintre ei să-i istorisească povești. Mă uitam întrebându-mă unde tăinuise darul acela atâta timp. Însă nici eu nu făcusem nicio vrajă până nu avusesem plante cu care să lucrez.

L-am lăsat să coboare pe ţărm cu ei și să-i ajute să-și dreagă corabia.

Nu-mi făceam cine știe ce griji. Avea să-l ocrotească vraja pe care o aruncasem asupra jivinelor insulei, însă și mai și propria lui vrajă, căci bărbaţii păreau niște făpturi pradă farmecelor. Era mai tânăr decât toţi, și totuși încuviinţau la fiecare cuvinţel pe care-l rostea. Le-a arătat unde se află cele mai bune crânguri și ce copaci pot să taie. Le-a arătat pârâurile și locurile umbrite. Au rămas trei zile, cât și-au peticit coca spartă și s-au hrănit din cămările noastre. În tot timpul acesta, nu i-a părăsit decât când dormeau. Stăpâne, îi ziceau ei când îi vorbeau, cerându-i solemn părerea, de parcă era vreun meșter tâmplar de nouăzeci de ani, nu un băietan care nu mai văzuse o cocă de corabie în viaţa lui. Stăpâne Telegonus, ce crezi, o să reziste?

A cercetat gaura astupată.

— Îndeajuns, cred. E bine clădită.

S-au luminat la faţă și, când au pornit pe mare, au rămas agăţaţi de parapet, strigându-i mulţumiri și rugi. Cât a zărit corabia, a rămas vesel. Apoi i-a pierit toată bucuria.

Mulţi ani la rând, mărturisesc, am crezut că ar putea fi vrăjitor.

Încercasem să-i ţin lecţii despre ierburile mele, cum se numeau și ce

proprietăţi aveau. Făceam vrăji mărunte cu el de faţă, sperând să-i trezească vreuna curiozitatea, însă n-a arătat niciodată nici cel mai mic interes. Acum am înţeles de ce. Vrăjitoria preschimbă lumea. El nu-și dorea decât să i se alăture.

Am încercat să spun ceva. Nu mai știu ce. Dar se și întorsese cu spatele, îndreptându-se spre pădure.

A stat afară toată iarna, apoi toată primăvara și vara. De cum se crăpa de ziuă și până la apus nu-l vedeam deloc. L-am întrebat de câteva ori unde se ducea și a făcut un gest vag spre plajă. Nu l-am bătut la cap.

Era prins cu ceva, dând fuga gâfâind încolo și-ncoace și întorcându-se roșu la faţă, cu tunica plină de ciulini. Am văzut cum i se întăresc umerii și i se lăţește bărbia.

— Peștera aia de pe plajă, mi-a zis el. Unde și-a ţinut tata corabia.

Mi-o dai mie?

— Tot ce vezi aici e al tău.

— Însă poate să fie numai a mea? Îmi promiţi că n-o să intri niciodată acolo?

Mi-am amintit cât de mult ţinusem și eu la tainele mele în tinereţe.

— Îţi promit.

De atunci m-am tot întrebat dacă nu mă vrăjea și pe mine ca pe mateloţii aceia. Căci pe atunci eram ca o vacă bine hrănită, placidă și credincioasă. Lasă-l în pace, mi-am spus. E fericit, crește mare. Ce rău ar putea să păţească aici?

— Mamă, mi-a zis.

Era chiar în zori, razele palide încălzeau frunzele. Pliveam buruienile, îngenuncheată în grădină. De obicei nu se trezea atât de devreme, însă

era ziua lui. Împlinea șaisprezece ani.