cuminte în poala mea cât ne uitam la valuri. Tot mai dădea din picioare și mă ciupea neastâmpărat de braţe. Însă își culca obrazul la sânul meu, astfel încât simţeam cum i se ridică și coboară pieptul când respiră.

Simţeam că am o răbdare nemărginită. N-ai decât să ţipi cât vrei, îi ziceam în sinea mea. O să suport și gata.

Era numai voinţă, ceas de ceas, voinţă curată. Tot ca un soi de vrajă, doar că mă vrăjeam pe mine însămi. El era un râu vast, revărsându-se peste maluri, iar eu trebuia să-mi sap mereu canale, să le am oricând la îndemână când trebuia să-i îndrept în siguranţă șuvoaiele umflate. Am început să-i zic povestioare banale, cu un iepure care-și caută de mâncare și cum o găsește, cu un copilaș care așteaptă până i se întoarce mama. Mi-a cerut să-i mai spun și altele, așa că i-am vorbit mai departe. Speram ca astfel de istorisiri mângâietoare să-i aline sufletul bătăios și poate că așa s-a și întâmplat. Într-una din zile mi-am dat seama că trecuse o lună întreagă de când se azvârlise la pământ ultima oară. A mai trecut o lună și cam pe atunci s-a întâmplat să se pună

ultima oară pe urlat. Aș vrea să-mi aduc aminte când a fost. Nu, mai degrabă îmi doresc să fi știut din vreme când o să se întâmple, ca să pot să privesc spre zarea aceea în zilele în care îmi pierdeam orice speranţă.

Mintea îi înmugurea gânduri și cuvinte ca din aer. Avea șase ani.

Fruntea i se netezise și se uita cum muncesc în grădină, chinuindu-mă

să ciopârţesc vreo rădăcină.

— Mamă, mi-a zis punându-mi mâna pe umăr, ia încearcă să tai aici.

A scos un cuţitaș pe care începuse să-l poarte la el și rădăcina i-a cedat imediat. Vezi? a zis el cât se poate de serios. E ușor.

Încă iubea marea. Știa fiecare scoică și peștișor. Și-a făcut o plută din bușteni și a ieșit în golf. Făcea bulbuci în bălţile rămase de la reflux și se uita cum se împrăștie racii.

— Ia uite la ăsta, zicea, trăgându-mă de mână într-acolo. N-am văzut unu’ mai mare, n-am văzut unu’ mai mic. Asta e cel mai colorat, ăsta e cel mai negru. Racul ăsta a rămas fără un clește și celălalt se face mare ca să-i ia locul. Nu e isteţ?

Iar mi-am dorit să mai fie cineva cu noi pe insulă. Însă nu ca să am cui să mă plâng, ci ca să-l preţuim împreună. I-aș zice: Uite-l, îţi vine să

crezi? Am răzbătut printre stânci și prin vânturi. Nu m-am purtat cum trebuie cu el, însă tot a ajuns o dulce minune a lumii.

S-a strâmbat, căci a văzut că mi s-au umezit ochii.

— Mamă, mi-a spus, racul e bine. Ţi-am zis, deja îi crește cleștele la loc. Acum vino să te uiţi la ăsta. Are pete ca niște ochi. Oare poate să

vadă cu ele?

Seara nu mai voia să-i zic povești, căci și le născocea singur. Cred că

și-a turnat în ele toată zburdălnicia, deoarece plăsmuirile îi erau pline de făpturi uluitoare: grifoni, leviatani și himere care veneau să-i mănânce din palmă, cu care mergea în tot felul de aventuri sau pe care le învingea prin stratageme inteligente. Poate că orice copil care crește doar cu o mamă lângă el are imaginaţia la fel de bogată. Nu știu, însă

părea cu totul absorbit când invoca asemenea viziuni. Zi de zi, se făcea parcă și mai mare, opt ani, zece, doisprezece. Ochii i-au devenit serioși și membrele lungi și puternice. Își luase obiceiul să bată cu degetul în masă în timp ce ţinea cuvântări moralizatoare, ca un moșuleţ. Cel mai mult îi plăceau poveștile în care curajul și virtutea erau răsplătite. Și de aceea niciodată nu trebuie, întotdeauna trebuie, de aceea trebuie negreșit să…

Îmi plăceau mult convingerile lui, lumea lui, în care faptele bune se deosebeau ușor și limpede de acelea rele, în care greșelile aveau consecinţe și monștrii erau învinși. Nu semăna cu lumea pe care o știam eu, însă voiam să trăiesc în ea atât timp cât îmi îngăduia.

Era într-una dintre nopţile acelea de vară, cu porcii scurmând încet pământul sub fereastra noastră. Avea treisprezece ani. I-am zis râzând:

— Știi mai multe povești decât tatăl tău.

L-am văzut că șovăie, de parcă eram vreo pasăre rară pe care se temea să n-o sperie și să zboare de lângă el. Mă mai întrebase de tatăl lui, însă mereu îi răspunsesem „Nu încă”.

— Haide, i-am spus zâmbindu-i. Îţi voi răspunde. A venit vremea.

— Cine era?

— Un prinţ venit pe insulă. Cunoștea o mie și una de vicleșuguri.

— Cum arăta?

Crezusem că amintirile cu Odiseu vor avea un gust amar. Însă mi-a făcut plăcere să i-l descriu.

— Era brunet, cu ochii negri și barba puţin roșcată. Avea mâinile mari și picioarele scurte și puternice. Se mișca mereu mai iute decât te așteptai.

— De ce a plecat?

Era o întrebare ca un puiet de stejar, mi-am zis. Deasupra era o plăntuţă simplă, verde, însă sub pământ se înfigea rădăcina mare, răsfirată adânc. Am tras aer în piept.

— Când a plecat, nu știa că te port în pântece. Avea acasă o soţie și un fiu. Însă nu era numai asta. Zeii și muritorii nu pot fi fericiţi prea mult timp împreună. A fost nevoit să plece și a procedat foarte bine.

Chipul îi era concentrat, gânditor.

— Câţi ani avea?

— Puţin peste patruzeci.

L-am văzut socotind.

— Deci n-are nici șaizeci acum. E încă în viaţă?

Era tare ciudat să-mi închipui: Odiseu mergând pe ţărmul Itacăi, trăgând adânc aerul în piept. Nu mai apucasem să visez cu ochii deschiși de când se născuse Telegonus. Însă imaginea care-mi apăruse în minte mi se părea limpede și bună.

— Cred că da. Era foarte în putere. La minte, vreau să zic.

Acum, că deschisesem larg porţile, a vrut să știe tot ce-mi aminteam despre Odiseu, neamul său, regatul, soţia, fiul, îndeletnicirile din copilărie, onorurile cu care se acoperise în război. Încă nu uitasem poveștile. Se păstraseră la fel de vii ca atunci când îmi fuseseră spuse, sutele de uneltiri și încercări prin care trecuse. Și totuși, s-a întâmplat ceva ciudat când am început să i le istorisesc lui Telegonus. M-am trezit că șovăi, că omit întâmplări, că schimb fapte. Când îl vedeam pe fiul meu uitându-se la mine, violenţele care nu mă deranjaseră înainte acum îmi săreau în ochi. Aventurile de dinainte mi se păreau acum sângeroase și hâde. Până și Odiseu însuși mi se părea schimbat, nepăsător în loc să fie neclintit. În puţinele dăţi când lăsam o poveste așa cum era, îl vedeam pe fiul meu încruntându-se. N-ai zis-o tu cum trebuie, îmi spunea. Tata n-ar fi făcut niciodată una ca asta.

Ai dreptate, îi spuneam. Tatăl tău a lăsat să plece iscoada troiană cu căciula din blană de nevăstuică și s-a întors cu bine la familia lui. Tatăl tău se ţinea mereu de cuvânt.

Telegonus se lumina la faţă.

— Știam eu că era om de onoare. Mai zi-mi ce alte fapte nobile a săvârșit.

Și îi mai urzeam o minciună. Oare Odiseu m-ar fi mustrat? Nu știam și nici nu-mi păsa. Aș fi făcut altele mai rele, mult mai rele, doar ca să-mi văd fiul fericit.

Pe atunci, mă mai întrebam din când în când ce i-aș zice lui Telegonus dacă m-ar întreba vreodată despre mine. Cum aș putea lustrui poveștile cu Aietes, Pasifae, Scylla, porcii. Până la urmă, nici n-a trebuit să încerc. Nu m-a întrebat niciodată.

A început să stea ceasuri lungi departe de mine, pe insulă. Când se întorcea, era roșu la faţă și din cale-afară de vorbăreţ. Mădularele i se tot lungeau și îi auzeam glasul schimbat, răgușit. Mai povestește-mi despre tata, îmi zicea. Unde e Itaca? Cum e acolo? Cât de departe e de aici? Ce primejdii pândesc pe drum?

Era toamnă și fierbeam sirop din fructe, să avem la iarnă. Puteam să

fac pomii să înflorească din nou oricând, însă începuseră să-mi placă

bolboroseala apei dulci, culorile de giuvaier cristalin și borcanele în care-mi păstram recolta bogată de peste an.