— Mulţumesc, i-am zis. Pisicile mele. Mereu răstoarnă câte ceva.
— Desigur, a încuviinţat.
I-am adus mâncare și vin și l-am condus în faţa vetrei. A luat pocalul și s-a așezat în scaunul de argint pe care i l-am arătat. Când s-a aplecat,
l-am văzut strâmbându-se un pic, de parcă l-ar fi jenat niște răni proaspete. Pe pulpa musculoasă avea o cicatrice zimţată, care se întindea de la călcâi la coapsă, însă era veche și ștearsă. Mi-a făcut semn cu pocalul.
— N-am mai văzut un asemenea război de ţesut, a spus el. E cumva din acelea meșterite la răsărit?
O mie dintr-ai lui se perindaseră prin încăperea aceea. Îmi trecuseră
la catastif orice firișor de aur sau de argint, însă nici măcar unul nu observase ghergheful.
Am șovăit doar o frântură de secundă.
— Egiptean.
— Ah. Sunt cei mai buni meșteri dintre toţi, nu-i așa? A fost isteţ
cine a folosit încă o bârnă în locul greutăţilor. E mult mai eficace să
tragi de suveică în jos. Mi-ar plăcea mult să-l am desenat. Avea un glas răsunător, cald, ce te trăgea ca valurile mării. Soţia mea ar fi încântată.
Pe vremuri o enervau la culme greutăţile alea. Tot zicea că ar fi bine să
inventeze cineva ceva mai bun. Dar, vai, n-am apucat să-i meșteresc nimic. Unul dintre multele mele cusururi de soţ.
Soţia mea. Cuvintele m-au izbit neplăcut. Dacă vreunul dintre mateloţii dinainte avusese vreo nevastă, mie nu-mi pomenise de ea.
Bărbatul mi-a zâmbit, privindu-mă cu ochii lui negri. Ţinea pocalul puţin ridicat, de parcă intenţiona să bea.
— Deși, ce-i drept, când ţese, cel mai mult îi place că lumea din jur crede că nu aude nimic. Așa culege cele mai preţioase vești. Poate să-ţi spună cine se căsătorește, cine e grea și cine are de gând să înceapă
vreo sfadă.
— Soţia ta pare o femeie inteligentă.
— Chiar este. Nu știu de ce m-a luat de bărbat, însă, cum îmi convine, încerc să nu-i atrag atenţia.
Spre mirarea mea, m-a pufnit râsul. Ce bărbat mai vorbea așa? Eu nu întâlnisem niciunul. Însă totodată mai că-mi dădea sentimentul că îl știu de undeva.
— Unde îţi e soţia acum? Pe corabie?
— Acasă, slavă zeilor. N-aș pune-o să străbată mările cu toţi ţopârlanii. Ea ţine casa mai bine decât orice regent.
Acum îmi stârnise o curiozitate aprinsă. Mateloţii de rând nu vorbeau despre regenţi și nu păreau atât de în largul lor cu gravuri de argint la îndemână. El se sprijinea de braţul scaunului de parcă s-ar fi tolănit în pat.
— Zici că matrozii tăi sunt ţopârlani? Mie mi s-au părut niște bărbaţi ca toţi ceilalţi.
— Ești amabilă, însă mă tem că adesea se poartă ca niște fiare, a oftat el. E vina mea. Sunt căpitan, ar trebui să-i ţin în frâu. Însă ne-am luptat în război și știi că până și cei mai vrednici bărbaţi ajung să-și păteze onoarea. Iar despre ei, oricât i-aș iubi, nu se poate spune că sunt cei mai vrednici.
Îmi vorbea de parcă-mi destăinuia ceva ce se aștepta să înţeleg. Însă
tot ce știam despre război învăţasem din poveștile despre titani ale tatei. Am băut din vin.
— Războiul mi s-a părut întotdeauna o nesăbuinţă din partea oamenilor. Orice ar câștiga de pe urma lui, nici nu apucă să se bucure bine, că și mor în câţiva ani. Cel mai probabil înainte să izbândească.
— E vorba și de glorie aici. Însă m-aș fi bucurat dacă ai fi putut să
stai de vorbă cu căpetenia noastră. Ne-ai fi scăpat de o mulţime de necazuri.
— Pentru ce v-aţi războit?
— Să văd dacă-mi amintesc tot pomelnicul. A numărat pe degete.
Din răzbunare. Poftă trupească. Trufie. Lăcomie. Pentru putere. Ce-am uitat? A, da, vanitate și pizmă.
— Pare o zi obișnuită din lumea zeilor.
A râs ridicând mâna.
— E apanajul tău zeiesc să zici asta, stăpână. Eu sunt doar recunoscător că mulţi dintre zeii aceștia au luptat de partea noastră.
Apanajul tău zeiesc. Atunci știa că sunt zeiţă. Deși nu părea deloc uimit. Parcă eram o vecină de gardul căreia se sprijinea ca să discute despre câte coșuri de smochine culesese.
— Zeii au luptat cot la cot cu muritorii? Cine?
— Hera, Poseidon, Afrodita. Și Atena, desigur.
