Vă pare rău că trăiţi în captivitate, ziceam. Vă pare rău că m-aţi crezut slabă, numai că v-aţi înșelat.
Pe pat, leii își culcau capetele pe pântecele meu. Îi dădeam la o parte și o luam iar din loc.
M-a întrebat odată de ce tocmai porci. Stăteam în faţa vetrei, pe scaunele noastre obișnuite. Lui îi plăcea cel îmbrăcat în piele de vacă, cu încrustaţii de argint. Uneori își trecea absent degetele peste gravuri.
— De ce nu? am zis.
Mi-a zâmbit neprefăcut.
— Sincer, chiar aș vrea să știu.
Știam că e sincer. Nu era un om pios, însă cel mai mult adora explorarea lucrurilor ascunse.
Răspunsurile erau în mine. Le simţeam îngropate adânc, precum bulbii de anul trecut, îngrășându-se în beznă. Rădăcinile li se împleteau cu clipele acelea în care stătusem lipită de zid, când nu mai avusesem leii lângă mine, farmecele îmi rămăseseră ferecate înăuntru și porcii guiţaseră în curte.
După ce prefăceam un echipaj, îi urmăream pe oameni cum bâjbâie și plâng prin cocină, cum se împleticesc îngroziţi. Nu le plăcea nimic, nici carnea lor dolofană, nici copitele delicat despicate, nici burduhanele umflate, târându-se în noroi. Era o umilinţă, o decădere.
Jinduiau după mâinile lor, după membrele acelea cu care bărbaţii obișnuiau să îmblânzească lumea.
Ei, hai, le ziceam, nu e așa de rău. Mai bine v-aţi bucura de binefacerile traiului porcesc. Porcii sunt alunecoși de la nămol și iuţi, nu-i prinzi așa ușor. Sunt aproape de pământ, astfel că îi dobori cu dificultate. Nu seamănă cu câinii, să aibă nevoie de dragoste. Pot s-o ducă bine oriunde, din orice resturi sau gunoaie. Par neghiobi și anoști, ceea ce slăbește vigilenţa dușmanilor, însă de fapt sunt isteţi. Ei ţin minte cum arăţi la faţă.
Nu mă ascultau deloc. Adevărul e că bărbaţii sunt groaznici ca porci.
Mi-am ridicat pocalul.
— Uneori, i-am zis, trebuie să te mulţumești cu gândul că nu le știi pe toate.
Nu i-a picat bine răspunsul, deși era tare sucit de felul lui: cumva, așa îi plăcea cel mai mult să-i răspunzi. Îl văzusem cum scotea adevărul din oameni cum ar desface o stridie, cum îţi pătrundea în piept cu o privire sau cu o vorbă strecurată la vremea potrivită. Rar se întâmpla să nu cedeze ceva iscodirilor sale. Până la urmă, cred că asta i-a plăcut cel mai mult la mine: că nu i-am cedat.
M-am lăsat însă dusă de val și am mers prea departe cu povestea.
O corabie, au strigat nimfele. Foarte peticită, cu ochi pe cocă.
Asta mi-a atras atenţia. Piraţii de rând nu-și iroseau aurul pe vopsele.
Nu m-am dus să arunc o privire. Așteptarea făcea parte din plăcere.
Clipa în care băteau la ușă și mă ridicam de la ierburile mele și deschideam larg. De-acum nu mai erau bărbaţi evlavioși, nu mai văzusem așa ceva de mult timp. Farmecul îmi stătea pe limbă, lustruit ca o piatră de râu.
Am mai pus o mână de rădăcini în poţiunea pe care o preparam.
Licoarea lucea de la mōli.
S-a scurs după-amiaza și corăbierii tot n-au apărut. Nimfele mele mi-au dat de știre că își făcuseră tabăra pe ţărm și aprinseseră focuri. A
mai trecut o zi și, într-un târziu, în a treia am auzit bătaia în ușă.
Corabia lor pictată se dovedise a fi singura frumuseţe pe care o aveau.
Chipurile le erau zbârcite ca ale bătrânilor, iar ochii lipsiţi de expresie erau roșii. Tremurau de frica animalelor mele.
— Lăsaţi-mă să ghicesc, am spus. V-aţi rătăcit. Sunteţi flămânzi, osteniţi și triști?
Au mâncat bine. Au băut și mai vârtos. Grăsimea le îngroșa ici-colo trupurile, însă mușchii de sub ea le erau tari ca trunchiurile copacilor.
Aveau cicatrice lungi, neregulate și adânci. Pesemne că avuseseră parte de vremuri bune, însă apoi dăduseră peste cineva care nu le îndurase tâlhăriile. Erau prădători, nu aveam nicio îndoială. Îmi numărau din ochi comorile, rânjind când ajungeau cu socoteala la sfârșit.
N-am mai așteptat să se scoale și să mă atace. Mi-am ridicat toiagul și am rostit cuvântul. S-au dus plângând în ţarcul lor, la fel ca ceilalţi.
Nimfele tocmai mă ajutau să ridic băncile răsturnate și să șterg bălţile de vin când una dintre ele s-a uitat pe fereastră.
— Stăpână, mai vine unul pe cărare.
Chiar mi se păruseră prea puţini pentru o corabie. Probabil că unii dintre bărbaţi rămăseseră pe plajă și trimiseseră pe cineva în căutarea tovarășilor lor. Nimfele au mai pus vin pe masă și s-au retras pe furiș.
Am deschis ușa când a bătut. Soarele după-amiezii târzii îi poleia perii roșcaţi ai bărbii îngrijite și părul ușor încărunţit. La șold avea o sabie de bronz. Nu era așa de înalt, însă am văzut că era puternic, cu încheieturile călite.
— Stăpână, mi-a zis, echipajul meu s-a adăpostit aici, la tine. Sper să-mi îngădui și mie.
Mi-am pus pe chip un zâmbet luminos ca tatăl meu.
— Ești la fel de bine-venit ca prietenii tăi.
L-am urmărit în timp ce turnam vin în pocale. Tot tâlhar, mi-am zis.
Însă doar și-a plimbat ochii în treacăt peste bogăţiile din casă. În schimb, s-a uitat lung la un scaun încă răsturnat la podea. S-a aplecat și l-a îndreptat.
