L-am strâns pe Telegonus bine la piept. Mōli te păzea de vrăji, nu de tridente, nu de trăsnete. Asemenea puteri m-ar fi doborât la pământ ca pe un spic de grâu.

Am închis ochii și m-am luptat cu teama care mă sufoca. Trebuia să

am mintea trează și ascuţită. Trebuia să-mi amintesc toate șmecheriile pe care le folosiseră zeităţile mărunte împotriva celor superioare de la începuturile lumii încoace. Oare nu-mi povestise Odiseu că mama lui Ahile, o nimfă a mării, reușise să se tocmească cu Zeus? Însă nu-mi spusese cum reușise. Iar fiul ei tot murise până la urmă.

Îmi simţeam răsuflarea tăindu-mi pieptul precum zimţii unui ferăstrău. Trebuie să aflu cine e, mi-am zis. Asta în primul rând. Nu mă

pot păzi de umbre. Vreau să știu cu ce anume trebuie să dau piept și să

mă lupt.

Ajunsă acasă, am făcut focul, deși nu trebuia neapărat. Era o noapte caldă, de sfârșit de vară și început de toamnă, însă îmi doream să simt mirosul de cedru și izul ierburilor pe care le presărasem în flăcări.

Simţeam o furnicătură pe piele. Altădată aș fi zis că se trage de la schimbarea vremii, însă acum părea ceva paralizant. Mi s-a ridicat părul la ceafă. M-am tot plimbat dintr-o parte în alta pe podeaua de piatră, cu Telegonus la piept, până când a adormit în sfârșit, ostenit de atâta plâns. Asta așteptasem. L-am așezat în leagăn și l-am tras lângă

foc, punându-mi leii și lupii de pază în jur. Nu aveau cum să oprească

un zeu, însă cele mai multe zeităţi simt fricoase. Ghearele și colţii s-ar putea să-mi dea un răgaz.

Am rămas în picioare lângă vatră, cu toiagul în mână. În aer plutea tăcerea.

— Tu, care încerci să-mi omori pruncul, arată-te. Arată-te și vorbește-mi în faţă. Sau te ţii de omoruri doar din umbră?

Încăperea încremenise. Auzeam doar răsuflarea lui Telegonus și sângele curgându-mi năvalnic prin vene.

— Nu-mi trebuie umbre, a spintecat un glas aerul. Și nu mă iscodește pe mine cineva de-alde tine ce ţel urmăresc.

Pe dată s-a înfipt în cameră, înaltă, dreaptă și neașteptat de albă, o gheară de fulger pe cerul din miez de noapte. Coiful cu păr de cal îi atingea tavanul. Armura de oglinzi îi împrăștia scântei. În mână avea o lance lungă și subţire, cu tăișul ascuţit muiat în lumina focului. Era numai convingere arzătoare și înaintea ei toate târâturile și scursorile murdare ale lumii trebuiau să se dea temătoare înapoi. Copila isteaţă și cea mai iubită a lui Zeus, Atena.

— Voia mea se va face oricum. Nu există circumstanţe atenuante, s-a auzit iarăși glasul ca metalul retezat.

Mă mai aflasem în prezenţa marilor zei: tata și bunicul, Hermes și Apollo. Însă ea mă sfredelea cu privirea ca nimeni altcineva. Odiseu îmi spusese odată că era ca un tăiș ascuţit atât de fin și de delicat, încât nici nu-ţi dădeai seama că te-a tăiat și-ţi vărsai sângele pe podea cu fiecare bătaie a inimii.

A întins mâna neprihănită.

— Dă-mi pruncul.

Toată căldura din odaie dispăruse. Până și focul ce trosnea lângă

mine părea doar un tablou pe perete.

— Nu.

În ochi i se îmbinau argintul și cenușiul granitului.

— Îndrăznești să mi te împotrivești?

Aerul se învârtoșase. Simţeam că mă sufoc. Pe piept își purta faimosul aegis, platoșa de piele tivită cu fir de aur. Se spunea că e croită

din pielea unui titan pe care o jupuise și o tăbăcise cu mâna ei. Ochii săi scânteietori parcă îmi făgăduiau: tot așa o să te port și pe tine dacă

nu mi te supui implorându-mi îndurarea. Limba mi s-a veștejit în gură

și am simţit că încep să tremur. Însă un lucru știam sigur pe lumea asta: zeii nu cunosc îndurarea. Mi-am prins pielea cu degetele și m-am ciupit zdravăn. Durerea ascuţită m-a mai întărit.

— Îndrăznesc, am spus. Deși nu mi se pare o luptă dreaptă să te pui împotriva unei nimfe neînarmate.

— Dă-mi-l de bunăvoie și nu va trebui să ne luptăm. O să mă

îngrijesc iute de ce trebuie făcut. Nu va suferi deloc.

Nu asculta ce-ţi zice dușmanul, îmi spusese Odiseu odată. Uită-te la el. Așa vei afla tot ce trebuie să știi.

M-am uitat. Era înarmată până-n dinţi, în armură din cap până-n picioare, cu coif, lance, aegis și apărători pentru pulpe. O priveliște de groază: zeiţa războiului, gata de încleștare. De ce oare se apăra de mine, care nici nu mă pricepeam să lupt, cu toată panoplia ei? Poate se temea de altceva, ceva ce o făcea să se simtă dezarmată și slabă.

M-am lăsat purtată de instinct, de sutele de ceasuri petrecute în palatul tatei și cu Odiseu polymetis, bărbatul cu atâtea vicleșuguri la îndemână.

— Mărită zeiţă, toată viaţa am auzit povești despre cât de puternică

ești. Așa că nu pot să nu mă întreb. Dorești moartea pruncului meu de destul timp, și totuși e în viaţă. Cum se poate una ca asta?

Începuse să se umfle ca o șerpoaică, însă am stăruit.

— De fapt, cred că nu ţi se îngăduie. Că te împiedică ceva. Moirele, care-și au propriile ţeluri, nu te lasă să-l omori cu mâna ta.

Când am pomenit de Moire, i-au lucit ochii. Era zeiţa dezbaterilor, născută din mintea ascuţită și neobosită a lui Zeus. Dacă îi interzicea cineva ceva, fie și cele trei zeiţe cenușii, nu avea de gând să se supună și gata, ci se apuca să desfacă îngrădirea cu pricina până la atomii ei esenţiali, încercând să-și croiască drum dincolo de ea.

— De-aia ai muncit atâta atunci. Cu albine și oale răsturnate, am zis uitându-mă gânditoare la ea. Asemenea mărunţișuri sigur că te-au atins în mândria ta de războinică.

Mâna i-a lucit albă pe mânerul lăncii.

— Nu s-a schimbat nimic. Pruncul trebuie să moară.

— Și va muri cu siguranţă când va împlini o sută de ani.

— Cât crezi că o să-mi ţii piept cu vrăjitoriile tale?

— Cât va trebui.

— Te pripești, a zis ea pășind spre mine – creasta din păr de cal a hârșâit frecându-se de tavan. Ţi-ai uitat rangul, nimfă. Sunt fiica lui Zeus. Poate că nu pot să-l lovesc de-a dreptul pe fiul tău, însă Moirele nu spun nimic despre ce aș putea să-ţi fac ţie.

Și-a înșirat cuvintele cu rigoarea cu care ar fi alcătuit un mozaic din pietre. Până și printre zei era Atena faimoasă pentru mânia ei. Cei care o sfidau erau preschimbaţi în pietre și păianjeni, își pierdeau minţile,

erau înhăţaţi de vârtejuri, blestemaţi și vânaţi până la capătul lumii. Iar dacă nu mă mai avea pe mine lângă el, Telegonus…

— Da, a zâmbit ea rece. Începi să pricepi cum stau de fapt lucrurile.

A înălţat lancea de pe podea. Acum nu mai lucea, ci curgea ca o beznă lichidă în mâna ei. M-am dat în spate, punându-mă în faţa împletiturii leagănului, chinuindu-mă să-mi adun gândurile.