I-am descris călătoria. I-am înfăţișat pe rând primejdiile de care trebuia să se ferească, bancurile de nisip, insulele sălbaticilor, Sirenele, păsările cu cap de femeie care-i ademenesc pe bărbaţi cu cântece până-și găsesc moartea. Într-un târziu, n-am mai putut să amân.

— O să treci și pe lângă Scylla în călătoria ta. O știi?

O știa. L-am văzut cum se cutremură. Șase oameni sau doisprezece.

— Trebuie să ne apărăm cumva de ea, mi-a spus. Trebuie să existe vreo armă cu care s-o înfrunt.

Asta îmi plăcea cel mai mult la el, printre altele: că lupta întotdeauna pentru o șansă. M-am întors, să nu-mi vadă faţa când i-am răspuns:

— Nu. Nu există. Nici măcar pentru un muritor ca tine. Am dat piept cu ea, acum multă vreme, și am scăpat doar datorită magiei și zeităţii mele. Însă cu Sirenele chiar poţi să-ţi folosești vicleșugurile. Astupă cu ceară urechile oamenilor și pe ale tale lasă-le libere. Dacă te legi de catarg, s-ar putea să ajungi primul muritor care le-a ascultat cântarea și a trăit să ducă povestea mai departe. N-ar fi o istorie numai bună

pentru soţia și fiul tău?

— Ar fi.

Însă avea glasul slăbit ca un tăiș bont. Nu aveam ce să fac. De-acum nu mai era în mâinile mele.

L-am cărat pe Elpenor la rugul funerar. Am îndeplinit ritualurile, i-am cântat isprăvile din război, i-am trecut numele în catastiful celor care-și trăiseră viaţa. Nimfele mele l-au bocit și bărbaţii l-au plâns și ei.

Numai Odiseu și cu mine am stat tăcuţi, fără să vărsăm o lacrimă.

După aceea am încărcat bine corabia cu merinde din cămările mele.

Mateloţii s-au dus la parâme și la vâsle. Erau însufleţiţi, își aruncau priviri între ei, târșâindu-și picioarele pe punte. Eu mă simţeam pustiită, scobită ca plaja sub chila unei corăbii.

Odiseu, fiul lui Laerte, marele călător, prinţul uneltirilor, al vicleșugurilor și a o mie de dezlegări. Mi-a arătat cicatricele sale și, în schimb, mi-a îngăduit să mă prefac că eu nu am niciuna.

S-a urcat pe corabie și, când s-a întors să-mi arunce o ultimă privire, eu deja plecasem.

Capitolul 18

Cum ar înfăţișa cânturile scena aceasta? Zeiţa pe promontoriul ei singuratic, cu iubitul îndepărtându-i-se în zare. Cu ochii înlăcrimaţi, însă de nepătruns, întorși înăuntru, spre gândurile sale tainice. Jivinele i se strâng lângă poalele mantiei. Teii înfloresc. Și, într-un final, chiar înainte ca el să dispară dincolo de orizont, ea își ridică mâna și o duce la pântece.

Au început să-mi fiarbă intestinele de cum a ridicat el ancora. Eu, care nu fusesem niciodată bolnavă, acum nu mai scăpam de greaţă. Am vărsat până mi-am sfâșiat gâtlejul, cu stomacul zornăindu-mi ca o nucă

veche, cu buzele crăpate. De parcă trupul meu își propusese să dea afară tot ce mâncase într-un secol.

Nimfele mele își frângeau mâinile și se agăţau una de alta. Nu mai văzuseră una ca asta. Pe cele din neamul meu, sarcina ne face să

strălucim și să ne umflăm ca niște boboci. Au crezut că m-a otrăvit cineva sau m-a blestemat cu vreo prefacere groaznică, de mi se întorcea trupul pe dos. Când au încercat să mă ajute, le-am împins în lături.

Pruncul pe care-l purtam în pântece avea să fie semizeu după nume, însă era un cuvânt înșelător. Urma să moștenească din sângele meu câteva calităţi bune, frumuseţe sau iuţeală, tărie sau farmec. Însă tot restul venea de la tatăl său, căci firea muritoare se transmite mai adesea

decât aceea zeiască. Carnea îi va fi supusă acelorași o mie de beteșuguri și necazuri care ameninţă orice om. Nu mă încredeam în niciun zeu, în nimeni dintre ai mei, ci doar în mine însămi să ocrotesc o fiinţă atât de plăpândă.

— Plecaţi chiar acum, le-am zis cu noul meu glas gros. Nu-mi pasă

cum, anunţaţi-vă taţii și mergeţi. Ce am acum mă privește doar pe mine.

N-am aflat niciodată ce părere și-au făcut auzindu-mă. Greaţa revenise și abia mai vedeam din cauza lacrimilor. Când am reușit să-mi regăsesc casa, nimfele se făcuseră nevăzute. Îmi închipui că taţii lor s-au învoit temându-se să nu se molipsească de la sarcina mea cu un muritor. Era ciudat să nu le am lângă mine, însă n-am mai apucat să

mă gândesc la asta și nici să-l jelesc pe Odiseu. Greaţa nu ceda. Mă

muncea ceas de ceas. Nu înţelegeam de ce-mi dă atâtea bătăi de cap.

Poate că sângele muritor se lupta cu al meu sau poate chiar eram blestemată, vreo imprecaţie rătăcită a lui Aietes îmi tot dăduse târcoale, nimerindu-mă în sfârșit. Însă focul interior nu se domolea cu niciun contrafarmec, nici măcar cu mōli. Nu-i nicio taină la mijloc, mi-am zis. Oare n-ai ţinut întotdeauna înadins să alegi cea mai grea cale, orice ai face?

Știam prea bine că nu puteam să mă apăr de corăbieri în halul în care eram. M-am târât până la borcănașele mele cu ierburi și am făcut vraja pe care o născocisem cu multă vreme în urmă: o nălucă ce preschimba insula într-o stâncă ostilă înaintea oricărei corăbii care trecea prin apropiere. După aceea, gâfâind, m-am întins pe podea. Speram să-mi regăsesc liniștea.

Liniștea… Aș fi râs dacă nu mi-ar fi fost atât de rău. Izul acru al brânzei din bucătărie, duhoarea sărată a algelor purtată de briză, pământul înţesat de râme după ploaie, trandafirii ofilindu-se în boscheţi. Toate îmi stârneau fierea. Au urmat durerile de cap, ca niște arici-de-mare vârându-mi-se în ochi. Pesemne că așa s-a simţit și Zeus înainte să-i ţâșnească Atena din ţeastă, mi-am zis. M-am târât în odaia mea și am zăcut în întuneric, la adăpostul obloanelor, visând la plăcerea de a-mi spinteca gâtul și de a o sfârși cu toate.

Și totuși, oricât de ciudat ar părea, nici în culmea nefericirii nu mă

simţeam cu totul nenorocită. Eram învăţată cu o suferinţă informă și

opacă, întinzându-se din zare în zare. Aceasta de acum își avea ţărmurile, adâncimea, ţelul și forma ei proprii. Nu era lipsită de speranţă, căci avea să se sfârșească și să-mi aducă un prunc. Fiul meu.

Căci, prin vrăji sau prin darul profeţiei, știam deja că asta era.

A tot crescut, din ce în ce mai fragil. Nu mă mai bucurasem niciodată

atât de mult de carnea mea nemuritoare, care-l împresura ca o armură

groasă. Am fost în culmea fericirii când l-am simţit prima oară lovindu-mă cu picioarele și i-am vorbit clipă de clipă, când îmi pisam ierburile, când îi croiam hăinuţe și-i împleteam leagănul din trestie. Mi-l închipuiam mergând alături de mine, ca prunc, băietan și bărbatul din viitor. Aveam să-i arăt toate minunile pe care i le strânsesem, insula și cerul ei, fructele și oile, valurile și leii. Solitudinea desăvârșită care nu se va mai preschimba niciodată în singurătate.

Mi-am dus mâna la pântece. Tatăl tău a zis odată că-și dorește mai mulţi copii, însă nu de aceea exiști. Tu ești doar pentru mine.

Odiseu îmi spusese că pe Penelopa o apucaseră pe nesimţite durerile facerii; crezuse că o durea burta de la prea multe pere. Ale mele au picat ca un trăsnet din cer. Ţin minte că m-am dus de-a bușilea din grădină în casă, încovoiată de spasmele sfâșietoare. Pregătisem deja poţiunea din salcie. Am luat o gură, apoi am dat-o pe gât și până la urmă am ajuns să ling gura sticluţei.

Nu prea știam nimic despre naștere, etapele și evoluţia ei. Umbrele s-au schimbat, însă totul se topea într-o clipă fără sfârșit, o durere care mă măcina ca o piatră de moară. Am ţipat și m-am împins în ea ceasuri întregi, însă pruncul nu a ieșit. Moașele cunoșteau tot felul de trucuri prin care ajutau copilul să se miște, dar eu nu le știam. Puteam totuși să înţeleg un singur lucru: dacă îmi lua prea mult, fiul meu murea.

Am tot ţinut-o așa. Pradă chinurilor, am răsturnat o masă. După

aceea am găsit odaia distrusă de parcă dăduseră urșii iama în ea, cu tapiseriile smulse de pe pereţi, obloanele făcute așchii și farfuriile sparte. Nu ţin minte nimic. Mintea mi se împleticea printre o mie de

grozăvii. Oare copilașul era deja mort? Sau, ca sora mea, zămislisem un monstru? Durerea necurmată părea doar să-mi întărească temerile.

Dacă pruncul era teafăr și normal, n-ar fi trebuit să se nască deja?

Am închis ochii. Mi-am vârât mâna înăuntru și am bâjbâit după

creștetul rotund al copilului meu. Nu avea nici coarne, nici alte grozăvii, din câte-mi dădeam seama. Doar că se înţepenise la deschiderea dinăuntru, strâns bine între mușchi și oase.

M-am rugat Ilitiei, zeiţa nașterilor. Ea avea puterea să slăbească