Căpitanul mă privea buimac, incapabil să înţeleagă ce i se întâmplă.
— Ce…
Nu și-a dus vorba până la capăt. Pieptul i s-a umflat și pielea a început să îi plesnească. Auzeam cum i se sfâșie carnea jilavă și cum îi trosnesc oasele frânte. Nasul i s-a borcănat și picioarele i s-au micșorat ca o muscă înghiţită de un păianjen. A căzut în patru labe. A început să
urle, iar oamenii săi l-au urmat în cor. Și au ţinut-o așa multă vreme.
Până la urmă, chiar am omorât niște porci în seara aceea.
Capitolul 15
Am ridicat băncile răsturnate și am frecat podelele stropite. Am strâns farfuriile și le-am dus la bucătărie. M-am spălat în valuri, frecându-mi pielea cu nisip până mi-a dat sângele. Găsisem picătura de scuipat și am curăţat-o și pe ea. Nu a avut niciun efect. Cum mă
mișcam, cum îi simţeam degetele întipărite în piele.
Lupii și leii se furișaseră înapoi în casă ca niște umbre în întuneric. S-au întins cu boturile lipite de podea. Într-un târziu, când n-am mai avut ce curăţa, m-am așezat în faţa vetrei. De-acum nu mai tremuram.
Nici nu mai mișcam. Carnea parcă mi se sleise. Pielea o acoperea ca o mortăciune, gumoasă și respingătoare.
Era penumbra de dinaintea răsăritului, când telegarii argintii ai lunii merg la grajdurile lor. Carul mătușii Selene fusese plin toată noaptea, luminând puternic cerul. Sub chipul ei strălucitor târâsem până la corabie leșurile hidoase, scăpărasem amnarul și mă uitasem cum se înalţă flăcările. Pesemne că mătușa îl înștiinţase deja pe Helios. Trebuia să apară tata de-acum, marele patriarh ultragiat de jignirea adusă
copilei sale. O să trosnească tavanul când o să se împingă în el cu umerii. Sărmană copilă, sărmană fiică surghiunită! Nu trebuia să-i îngădui lui Zeus să te trimită aici.
Încăperea s-a făcut cenușie, apoi galbenă. A început să bată briza, însă prea slab ca să îndepărteze duhoarea de carne arsă. Tata nu vorbise în viaţa lui așa, doar știam. Însă nu se putea să nu vină, măcar să-mi aducă reproșuri. Doar nu eram Zeus, să mi se permită să
nimicesc douăzeci de oameni cât ai bate din palme. Am ridicat glasul spre dunga luminoasă a carului tatei ce se înălţa pe cer. Ai auzit ce-am făcut?
Umbrele s-au mișcat de-a lungul podelei. Lumina mi-a ajuns încet la picioare, mi-a atins poalele rochiei. Clipele s-au prelungit peste măsură. N-a venit nimeni.
De fapt, poate era de mirare că nu se întâmplase mai devreme.
Unchii mei mă tot pipăiseră din priviri când le turnam vin. Îmi căutaseră carnea cu mâinile. O ciupitură, o mângâiere, o mână
strecurându-se pe sub mâneca rochiei. Toţi aveau neveste, nu le ardea să se căsătorească. Unul dintre ei m-ar fi prins până la urmă și apoi l-ar fi plătit bine pe tata. Onoarea tuturor ar fi fost restabilită.
Lumina ajunsese la războiul de ţesut și în aer se înălţa parfumul de cedru. Amintirea mâinilor cu cicatrice albe ale lui Dedal și a plăcerii pe care mi-o găsisem în ele mi-a străpuns creierul ca o sârmă înroșită în foc. Mi-am vârât unghiile în încheietura mâinii. Avem oracole peste tot pe meleagurile noastre. Sanctuare în care preotese trag în piept fumul sfânt și grăiesc adevărurile pe care le descoperă în el. Deasupra ușilor lor e săpat în piatră: Cunoaște-te pe tine însuţi. Însă eu îmi fusesem o străină preschimbată în piatră din cine știe ce motiv necunoscut.
Dedal îmi povestise despre nobilii cretani care-l tocmiseră pe vremuri să le extindă locuinţele. Își aducea uneltele și se apuca să
spargă ziduri și să scoată dușumele. Dacă întâlnea însă vreo problemă
ascunsă care trebuia soluţionată, se încruntau la el. Nu face parte din învoiala noastră!
Bineînţeles că nu, zicea el, era dosită în fundaţie, dar acum a ieșit la iveală. Vezi bârna crăpată? Vezi gândacii care rod podeaua? Vezi cum se afundă piatra în mlaștină?
Însă nobilii se enervau și mai rău. Până să te-apuci să sapi, totul era bine! Nu te plătim! Astupă totul și tencuiește la loc. A rezistat atâta amar de vreme, o să mai reziste mult și bine.
Așa că acoperea hiba la loc și peste un anotimp se prăbușea casa.
Atunci tot ei veneau la Dedal, să-i ceară banii înapoi.
— I-am atenţionat, mi-a mărturisit el odată. Le-am tot repetat. Când pereţii sunt putrezi, nu există decât un singur leac.
Vânătaia mov de pe gât începea să se înverzească pe margini. Când am apăsat-o cu degetele am simţit așchii de durere.
Dărâmă tot, mi-am zis. Dărâmă tot și reconstruiește.
Au continuat să sosească, deși nu știu de ce. Vreo nouă hotărâre a Moirelor, vreo schimbare în ruta negoţului și a corăbiilor pe mare.
Vreun miros plutind prin aer: Aici sunt nimfe care trăiesc singure.
Corăbiile soseau pe insula mea de parcă le trăgea aţa încoace. Oamenii săreau în apă și își croiau drum până la ţărm, privind mulţumiţi în jur.
Apă dulce, vânat, pește, fructe. Parcă am văzut foc de vatră înălţându-se printre copaci. Oare se aude cineva cântând?
Aș fi putut să învălui insula într-o vrajă înșelătoare, ca să nu mai vină, căci îmi stătea în puteri. Să îmbrac malurile blânde într-o vedenie cu stânci și vârtejuri hulpave, cu ţărmuri colţuroase, de nestrăbătut. Ar pluti mai departe și n-ar mai trebui să dau ochii cu ei, cu nimeni, niciodată.
Nu, mi-am zis. E prea târziu de-acum. M-au găsit. Mai bine să vadă
ce simt. Să înveţe că lumea nu e așa cum cred ei.
Au urcat pe cărări. Au pășit pe aleea pietruită a grădinii mele. Toţi cu aceeași poveste disperată: se pierduseră, erau osteniţi, nu mai aveau merinde. Mi-ar rămâne recunoscători dacă i-aș ajuta.
Pe câţiva, atât de puţini încât îi număr pe degete, i-am lăsat să plece.
