— Ba nu. Îţi interzic.

S-a uitat uimit la mine. Nu-i mai interzisesem nimic până atunci.

— Bine, dar trebuie să plec spre Itaca. Mi-am construit barca. Sunt pregătit.

Am pășit mai aproape.

— Hai să te lămuresc eu cum trebuie. Dacă pleci, o să mori. Așa că

nu mergi nicăieri. Și dacă încerci, o să-ţi dau foc la barcă, până rămâne doar scrumul din ea.

Faţa îi înlemnise de uimire. I-am întors spatele și am plecat.

Nu a plecat pe mare în ziua aceea. Eu am dat târcoale mânioasă prin bucătărie, iar el a rămas în pădurile lui. S-a întors acasă de-abia la amurg. S-a apucat să scotocească prin cufere, adunându-și gălăgios pături și așternuturi. Venise doar să-mi arate că nu vrea să mai stea sub acoperișul meu.

— Vrei să te tratez ca pe un bărbat, însă te porţi ca un ţânc. Toată

viaţa te-am ocrotit aici. Nu înţelegi primejdiile care te pasc în lumea mare. Nu poţi să te prefaci că Atena nici nu există.

Era pregătit ca iasca gata să se aprindă de la scânteia amnarului.

— Ai dreptate. Nu cunosc deloc lumea. Cum aș putea s-o cunosc? Nu mă scapi o clipă din ochi.

— Atena s-a arătat chiar acolo, în faţa vetrei, și mi-a poruncit să te dau pe mâna ei ca să te ucidă.

— Știu. Mi-ai povestit de o sută de ori. Și totuși n-a mai încercat nimic de atunci, nu-i așa? Doar sunt în viaţă, nu?

— Datorită farmecelor pe care le urzesc și le port mereu cu mine! am răspuns ridicându-mă să-l înfrunt. Știi câte a trebuit să fac să le

întăresc, câte ceasuri m-am frământat cu ele și cât le-am încercat, să fiu sigură că Atena nu poate să pătrundă până la noi?

— Oricum îţi place să faci așa ceva.

— Îmi place? am izbucnit într-un râs hârșâit. Îmi place să-mi văd de munca mea, de care nici n-am mai apucat să mă ocup de când te-ai născut tu!

— Atunci du-te și fă-ţi farmecele! Fă-le și lasă-mă să plec!

Recunoaște că nici nu știi dacă Atena mai e supărată. Ai încercat să

vorbești cu ea? Au trecut șaisprezece ani de-atunci!

O zicea de parcă erau șaisprezece secole. Nici nu-și închipuia cât de vastă e viaţa zeilor, cât de nemilos ajungi când vezi cum se ridică și se prăbușesc în jur generaţii de oameni. Era tânăr și muritor. O după-amiază anostă i se părea lungă cât un an.

Simţeam cum mă aprind la faţă, cum mă încing tot mai mult.

— Îţi închipui că toţi zeii sunt ca mine. Că poţi să-i ignori când ai chef și să te porţi de parcă ţi-ar fi slugi, cu dorinţe pe care le alungi ca pe muște. Însă ei pot să te strivească doar din plăcere, din pizmă.

— Frică și zei, frică și zei! Numai despre asta vorbești. Numai despre asta mi-ai vorbit întotdeauna. Și totuși, pe lumea asta există mii și mii de bărbaţi și de femei care trăiesc până la adânci bătrâneţi. Unii sunt chiar fericiţi, mamă. Nu se agaţă cu atâta disperare de un ţărm adăpostit. Eu vreau să fiu unul dintre ei. De ce nu poţi să înţelegi?

Aerul începuse să sfârâie în jurul meu.

— Tu nu poţi să înţelegi. Am zis că nu pleci nicăieri și am încheiat discuţia.

— Așa deci? O să rămân aici toată viaţa? Până mor? Fără să încerc măcar să plec?

— Dacă așa trebuie, da.

— Nu! a zis, lovind cu pumnul masa dintre noi. Nu voi face așa ceva!

Nu am pentru ce să trăiesc aici. Chiar dacă mai sosește vreo corabie și mă rog de tine să o lași să arunce ancora, ce dacă? Mă bucur câteva zile și apoi pleacă, iar eu rămân prizonier aici. Dacă asta e viaţă, mai bine mor. Mai bine mă omoară Atena, ai auzit? Măcar așa aș ajunge să văd și altceva decât numai insula asta!

Mi s-a întunecat vederea.

— Nu-mi pasă ce ţi se pare ţie mai bine. Dacă ești prea netot ca să ţii la viaţa ta, atunci o să ţin eu. Mă voi folosi de vrăji.

Pentru prima oară, l-am văzut descumpănit.

— Cum adică?

— Adică nici măcar n-ai ști ce-ai pierdut. Nici măcar nu ţi-ar trece prin minte să pleci.

S-a dat un pas înapoi.

— Nu. N-o să-ţi mai beau din vin. N-o să mă mai ating de ce-mi dai tu.Simţeam în gură gust de venin. Era o plăcere să-l văd în sfârșit înspăimântat.

— Crezi că poţi să mă oprești așa? Niciodată nu ai înţeles cât de puternică sunt.

N-o să uit toată viaţa cum m-a privit. Ca un om care tocmai a văzut cum se ridică vălul și cum arată cu adevărat lumea.

A deschis ușa cu un gest smucit și a fugit în beznă.

Am rămas locului multă vreme, ca un copac pârjolit de trăsnete până

la rădăcină. Apoi m-am dus jos pe ţărm. Aerul se răcise, dar nisipul încă păstra în el arșiţa zilei. Mi-am amintit câte ceasuri stătusem cu el în braţe acolo, pielea lui lipită de a mea. Îmi dorisem să pășească liber prin lume, teafăr și neînfricat, iar acum mi se îndeplinise dorinţa. Nici măcar nu-și închipuia că poate să stea vreo zeiţă neclintită cu lancea îndreptată spre inima lui.

Nu-i povestisem despre pruncia sa, cât de înverșunată și de grea fusese. Nu-i povestisem despre cruzimea zeilor, nici despre cruzimea tatălui său. Mai bine i-aș fi povestit, mi-am zis. De șaisprezece ani ţineam bolta pe umerii mei, iar el nici nu băgase de seamă. Mai bine l-aș fi luat cu de-a sila să culegem plantele care-i salvau viaţa. Mai bine l-aș fi pus să stea lângă plită cât rosteam cuvintele cu puteri vrăjite. Ar trebui să înţeleagă câte îndurasem în tăcere și câte făcusem ca să-l știu în siguranţă.

Însă ce-ar fi fost apoi? Acum se ascundea de mine printre copaci. În minte îmi apăruseră atât de lesne farmecele care mi-ar fi îngăduit să-i retez dorinţele, cum ai tăia putregaiul de pe o poamă.

Am scrâșnit din dinţi. Îmi venea să spumeg de furie, să-mi smulg carnea de pe mine și să plâng. Îmi venea să-l blestem pe Hermes pentru toate jumătăţile de adevăr și pentru ispitele sale – însă Hermes nici nu conta de fapt. Văzusem chipul lui Telegonus când se uita pe vremuri în mare, șoptind cuvântul zare.

Am închis ochii. Cunoșteam așa de bine ţărmul, că nici nu trebuia să

văd unde pun piciorul. Când era mic, îmi înșiram toate lucrurile pe care aș fi fost în stare să le fac pentru a-l ști în siguranţă. Nu era un joc așa de greu, căci răspunsul era mereu același. Orice.

Odiseu îmi povestise odată despre un rege care avea o rană de nevindecat, nici cu doctori, nici cu tot timpul din lume. Când s-a dus la oracol, acesta i-a zis: doar omul care-l rănise putea să-l vindece și doar cu lancea cu care îi făcuse rana. Așa că regele s-a dus șchiopătând până