— Nu l-ai avut deloc la inimă, i-am zis.
Pe chip i s-a citit o clipă încântarea.
— L-am respectat pentru ceea ce era. Însă nu a fost un bun oștean, oricâţi oameni putea învinge în luptă. Avea mai multe idei nepotrivite despre loialitate și onoare. Ne chinuiam zi de zi să-l înjugăm la ţelul nostru, ca să n-o ia razna. Apoi jumătatea lui bună a murit și a devenit
și mai capricios. Însă, cum spuneam, era fiu de zeiţă și se ţineau profeţiile de el ca ierburile de mare. Avea pe cap atât de multe probleme, încât n-am cum să le înţeleg vreodată.
Nu era o minciună, însă nici adevărul. Și-o alesese pe Atena drept ocrotitoare. Mersese laolaltă cu aceia care puteau să sfărâme întreaga lume ca pe ouă.
— Care era jumătatea lui bună?
— Iubitul său, Patrocle. Pe mine nu prea mă plăcea, însă așa se-ntâmplă cu toţi cei vrednici. Ahile aproape a înnebunit după moartea lui.De-acum mă întorsesem cu spatele la războiul de ţesut. Voiam să-i văd chipul când vorbea. Prin ferestre, cerul întunecat începea să
împrumute culoarea cenușii. O lupoaică a oftat cu botul pe labe. L-am văzut pe Odiseu șovăind în sfârșit.
— Cinstită Circe, a zis el. Vrăjitoare de aur din Aiaia. Te-ai îndurat de noi la nevoie. Corabia noastră e ţăndări. Oamenii sunt într-o stare jalnică. Mi-e rușine să-ţi cer mai mult, însă cred că nu am de ales. Aș fi fericit să sper că am putea să stăm o lună aici. E oare prea mult?
O izbucnire de bucurie, ca mierea prelingându-se pe gâtlej. Însă nu mi-am trădat-o pe chip.
— O lună nu mi se pare prea mult.
În timpul zilei muncea pe corabie. Seara, cât cinau oamenii săi, stăteam în faţa focului, iar noaptea venea în patul meu. Avea umerii laţi, sculptaţi în ceasurile în care luptase în război. Mi-am trecut mâna peste cicatricele sale zimţate. Mi-am găsit destulă plăcere așa, însă de fapt plăcerea cea mai mare urma când stăteam împreună pe întuneric și-mi povestea despre Troia, înfăţișându-mi războiul cu fiecare aruncare de lance. Mândrul Agamemnon, conducătorul oștirii, slab ca fierul prost călit. Menelau, fratele său, a cărui soţie, Elena, fusese răpită, ducând la izbucnirea războiului. Aiax cel curajos și netot, ca un munte la trup. Diomede, mâna dreaptă cea crudă a lui Odiseu. Apoi
troienii: chipeșul Paris, hoţul vesel care-i furase inima Elenei. Tatăl său, Priam cel cu barba albă, regele Troiei, iubit de zei pentru blândeţea sa.
Hecuba, regina sa cu suflet de războinică, din pântecele căreia se născuseră atâtea vlăstare nobile. Hector, fiul cel mare, nobilul moștenitor și pavăza măreţei sale cetăţi.
Și Odiseu, mi-am zis. Cochilia răsucită. Mereu cotea și nu vedeai ce te așteaptă.
Am început să înţeleg ce-mi spusese despre slăbiciunea oștirii sale.
Nu mușchii li se muiaseră, ci disciplina. Nu se mai strânseseră nicicând împreună bărbaţi mai trufași, mai certăreţi și mai inflexibili, toţi convinși că fără ei războiul era ca pierdut.
— Știi cine câștigă de fapt războaiele? m-a întrebat într-o noapte.
Stăteam întinși pe covoarele de la piciorul patului. Clipă de clipă, se întrema tot mai mult. Acum ochii îi luceau luminaţi de furtuna din lăuntrul său. Când vorbea, era apărător, aed și șarlatan pândind la colţ
de stradă, își pleda cauza, te distra, dădea deoparte vălul lumii ca să-ţi arate tainele. Nu ţinea doar de cuvinte, deși era destul de dibaci. Ţinea de tot ce însemna el: chipul, gesturile, tonurile pe care și le lua glasul său lunecos. Aș zice că parcă ţesuse o vrajă, însă nicio vrajă nu se înălţa până într-acolo. Era numai și numai darul său.
— Căpeteniile se laudă că ele le câștigă, desigur, și chiar pun mâna pe aur. Însă mereu te cheamă în cortul lor și te pun să le înfăţișezi tot ce faci în loc să te lase să faci ceva. În cânturi se zice c-ar câștiga eroii.
Și ei sunt o parte însemnată. Când Ahile își pune coiful și își croiește drum pe câmpul de luptă, înroșindu-l în urma lui, oamenii de rând simt cum prind curaj. Se gândesc câte povești o să se depene mai târziu și jinduiesc să fie parte din ele. Am luptat cot la cot cu Ahile. Am înălţat scutul alături de Aiax. Am simţit șfichiul lăncilor lor. Și oștenii aceștia sunt, bineînţeles, o altă parte din tot, căci, deși sunt slabi și schimbători, dacă le strângi puterile laolaltă, te vor duce la victorie.
Însă mai este nevoie de o mână care să îmbine toate aceste piese pentru a alcătui întregul. O minte care să îndrume spre ţel și să nu crâcnească
atunci când vine vorba de cerinţele războiului.
— Iar aici intri tu în rol, am zis. Ceea ce înseamnă că, până la urmă, semeni cu Dedal. Doar că tu nu lucrezi cu lemnul, ci cu oamenii.
Cum m-a privit atunci! O privire ca vinul cel mai curat, neîndoit cu apă.
— După moartea lui Ahile, Agamemnon m-a numit cel mai bun dintre greci. Și alţi bărbaţi au luptat cu vitejie, însă s-au dat în lături când a venit vorba despre ce reprezintă cu adevărat războiul. Numai eu am îndurat să mă gândesc ce trebuie să facem.
Pieptul gol îi era împânzit de cicatrice. L-am ciocănit ușor cu degetele, ca pentru a asculta ce se ascunde în el.
— Ce anume?
— Le promiţi iscoadelor c-o să le cruţi, ca să-ţi toarne poveștile, apoi le omori. Îţi baţi oamenii dacă se răzvrătesc. Îi convingi pe eroi să
renunţe la hachiţele lor. Ţii moralul ridicat cu orice preţ. Când marele erou Filoctet a ajuns neputincios din pricina unei răni supurânde, oamenii și-au pierdut curajul. Așa că l-am lăsat singur pe o insulă, zicându-le că el mi-a cerut să-l părăsesc. Aiax și Agamemnon s-ar fi bătut până la moarte la porţile ferecate ale Troiei, însă eu am născocit vicleșugul cu calul uriaș și am urzit povestea care i-a convins pe troieni să-l tragă în cetate. M-am ghemuit în burta de lemn cu oameni aleși pe sprânceană, iar de l-a apucat pe vreunul tremuratul de groază sau de încordare, eu i-am vârât cuţitul în beregată. Când troienii au adormit în sfârșit, am dat iama în ei ca vulpile într-un coteţ.
Nu puteai glăsui asemenea cânturi pe la curţile nobililor, nefiind povești din măreaţa epocă de aur. Și totuși, venind din gura lui, nu păreau rușinoase, ci drepte, inspirate și de un pragmatism înţelept.
— De ce-ai mai plecat la război dacă știai cum sunt ceilalţi regi?
Și-a frecat obrazul.
— Pentru că am jurat odată ceva, prostește. Am încercat să scap. Fiul meu avea un an și încă mă simţeam proaspăt însurăţel. Puteam să-mi câștig și altfel gloria, mi-am zis, iar când a venit să mă ia trimisul lui Agamemnon, m-am prefăcut nebun. Am ieșit gol pe câmp iarna și m-am apucat să-l ar. El mi-a luat fiul și l-a pus pe pământ, în calea plugului. Firește că m-am oprit și așa m-a luat și pe mine, alături de ceilalţi.
Ce paradox amar, mi-am spus: pentru a-și păstra fiul, a trebuit să-l piardă.
— Cred că te-ai mâniat.
A ridicat mâinile în semn de neputinţă.
