Știam ce vrea. Nu s-a vânzolit și nici nu s-a milogit, ci a așteptat să

mă hotărăsc.

În jur, aerul părea muiat în aur.

— Vino, i-am zis.

Am ieșit din casă și m-am îndreptat spre cocină. Când am atins poarta, aceasta s-a deschis larg. Porcii s-au pus pe guiţat, însă le-a mai trecut groaza când l-au văzut pe Odiseu în spatele meu. I-am uns pe râturi cu ulei, rostind un farmec. S-au scuturat și s-au ridicat în picioare, preschimbaţi în oameni. S-au dus într-un suflet la el, plângând și strângându-i mâinile. Și el a plâns, fără suspine, însă cu multe lacrimi, până când barba i s-a udat. Părea un tată alături de fiii săi neascultători. Câţi ani avuseseră oare când Odiseu plecase spre Troia? Cei mai mulţi fuseseră doar niște băietani. Eu stăteam mai la o parte, ca o păstoriţă cu ochii la turma ei.

— Bun venit, le-am zis când li s-au mai potolit lacrimile. Trageţi corabia pe plajă și chemaţi-vă fârtaţii. Sunteţi toţi bine-veniţi.

În seara aceea au mâncat bine, au râs și au ridicat pocalele. Păreau întineriţi și primeniţi de ușurare. Nici Odiseu nu mai părea ostenit. Îl priveam de la războiul de ţesut, curioasă să-l văd în alt chip: comandantul cu oamenii săi. Se pricepea la fel de bine și la asta, făcea haz de năzdrăvăniile lor, îi mustra cu blândeţe, liniștitor în seninătatea sa. Ei îi zumzăiau în jur ca albinele în jurul stupului.

Când tăvile s-au golit și oamenii au început să picotească pe bănci, le-am dat pături, zicându-le să se culcușească unde le vine mai comod.

Câţiva s-au întins prin odăile libere, însă cei mai mulţi s-au dus afară, să doarmă sub stelele văratice.

A rămas doar Odiseu. L-am condus la scaunul de argint din faţa vetrei și i-am turnat vin. Mă privea binevoitor, aplecându-se iar în faţă, parcă nerăbdător să afle ce-i mai pregăteam.

— Războiul de ţesut pe care l-ai admirat, i-am zis. E lucrarea meșterului Dedal. Ai auzit de el?

Spre mulţumirea mea, l-am văzut mirat și încântat.

— De aceea e așa o minunăţie. Îmi îngădui?

Am înclinat din cap și s-a dus îndată la el. Și-a trecut mâna peste bârnele sale, de jos până sus. Îl atingea cu veneraţie, ca un preot stând

în faţa altarului.

— Cum a ajuns în posesia ta?

— L-am primit în dar.

I-am citit bănuielile și curiozitatea aprinsă în ochi, însă n-a mai stăruit.

— Când eram copil, toţi tovarășii mei se jucau de-a Heracle luptându-se cu tot felul de monștri. Eu visam că eram Dedal. Mi se părea o iscusinţă mai mare să te uiţi la câteva bucăţi grosolane de lemn și fier și să-ţi închipui minunăţii. Am rămas dezamăgit când mi-am dat seama că n-am deloc talent. Mereu mă tăiam la degete până la os.

Mi-am amintit cicatricele albe de pe mâinile lui Dedal, însă m-am abţinut.

Și-a lăsat mâna pe bârna laterală, ca pe creștetul unui câine îndrăgit.

— Îmi îngădui să te privesc în timp ce ţeși la el?

Nu eram obișnuită să stea cineva atât de aproape de mine când muncesc. Firul părea să se îngroașe și să mi se încâlcească între degete.

Odiseu îmi urmărea fiecare mișcare. M-a întrebat la ce folosește fiecare piesă și cum se deosebește de alte războaie de ţesut. I-am răspuns cum m-am priceput, deși până la urmă a trebuit să recunosc că nu aveam cu ce să-l compar.

— Este singurul război la care am ţesut vreodată.

— Închipuie-ţi ce fericire. Ca și cum toată viaţa ai bea vin în loc de apă. Ca și cum Ahile ţi-ar fi mesager.

Numele nu-mi era cunoscut.

Și-a rotunjit cuvintele ca aezii: Ahile, prinţul din Ftia, cel mai iute dintre greci, cel mai bun dintre războinicii ahei de la Troia. Frumos, strălucit, fiul înspăimântătoarei nereide Tetis, cea graţioasă și ucigașă

ca marea însăși. Troienii i se prăbușiseră la picioare ca iarba secerată și însuși măreţul prinţ Hector își găsise pieirea în vârful lăncii sale cu mâner de frasin.

— Nu l-ai avut deloc la inimă, i-am zis.

Pe chip i s-a citit o clipă încântarea.

— L-am respectat pentru ceea ce era. Însă nu a fost un bun oștean, oricâţi oameni putea învinge în luptă. Avea mai multe idei nepotrivite despre loialitate și onoare. Ne chinuiam zi de zi să-l înjugăm la ţelul nostru, ca să n-o ia razna. Apoi jumătatea lui bună a murit și a devenit

și mai capricios. Însă, cum spuneam, era fiu de zeiţă și se ţineau profeţiile de el ca ierburile de mare. Avea pe cap atât de multe probleme, încât n-am cum să le înţeleg vreodată.

Nu era o minciună, însă nici adevărul. Și-o alesese pe Atena drept ocrotitoare. Mersese laolaltă cu aceia care puteau să sfărâme întreaga lume ca pe ouă.

— Care era jumătatea lui bună?

— Iubitul său, Patrocle. Pe mine nu prea mă plăcea, însă așa se-ntâmplă cu toţi cei vrednici. Ahile aproape a înnebunit după moartea lui.De-acum mă întorsesem cu spatele la războiul de ţesut. Voiam să-i văd chipul când vorbea. Prin ferestre, cerul întunecat începea să

împrumute culoarea cenușii. O lupoaică a oftat cu botul pe labe. L-am văzut pe Odiseu șovăind în sfârșit.

— Cinstită Circe, a zis el. Vrăjitoare de aur din Aiaia. Te-ai îndurat de noi la nevoie. Corabia noastră e ţăndări. Oamenii sunt într-o stare jalnică. Mi-e rușine să-ţi cer mai mult, însă cred că nu am de ales. Aș fi fericit să sper că am putea să stăm o lună aici. E oare prea mult?

O izbucnire de bucurie, ca mierea prelingându-se pe gâtlej. Însă nu mi-am trădat-o pe chip.

— O lună nu mi se pare prea mult.

În timpul zilei muncea pe corabie. Seara, cât cinau oamenii săi, stăteam în faţa focului, iar noaptea venea în patul meu. Avea umerii laţi, sculptaţi în ceasurile în care luptase în război. Mi-am trecut mâna peste cicatricele sale zimţate. Mi-am găsit destulă plăcere așa, însă de fapt plăcerea cea mai mare urma când stăteam împreună pe întuneric și-mi povestea despre Troia, înfăţișându-mi războiul cu fiecare aruncare de lance. Mândrul Agamemnon, conducătorul oștirii, slab ca fierul prost călit. Menelau, fratele său, a cărui soţie, Elena, fusese răpită, ducând la izbucnirea războiului. Aiax cel curajos și netot, ca un munte la trup. Diomede, mâna dreaptă cea crudă a lui Odiseu. Apoi

troienii: chipeșul Paris, hoţul vesel care-i furase inima Elenei. Tatăl său, Priam cel cu barba albă, regele Troiei, iubit de zei pentru blândeţea sa.

Hecuba, regina sa cu suflet de războinică, din pântecele căreia se născuseră atâtea vlăstare nobile. Hector, fiul cel mare, nobilul moștenitor și pavăza măreţei sale cetăţi.

Și Odiseu, mi-am zis. Cochilia răsucită. Mereu cotea și nu vedeai ce te așteaptă.

Am început să înţeleg ce-mi spusese despre slăbiciunea oștirii sale.

Nu mușchii li se muiaseră, ci disciplina. Nu se mai strânseseră nicicând împreună bărbaţi mai trufași, mai certăreţi și mai inflexibili, toţi convinși că fără ei războiul era ca pierdut.

— Știi cine câștigă de fapt războaiele? m-a întrebat într-o noapte.

Stăteam întinși pe covoarele de la piciorul patului. Clipă de clipă, se întrema tot mai mult. Acum ochii îi luceau luminaţi de furtuna din lăuntrul său. Când vorbea, era apărător, aed și șarlatan pândind la colţ