— Sper că vom rezolva raţional această problemă.

Lăsase pocalul. Nu și-a tras sabia din teacă, însă își ţinea mâna pe mâner.

— Nu mă sperie nici armele, nici priveliștea sângelui meu.

— Atunci ești mai curajoasă decât cei mai mulţi dintre zei. Odată am văzut-o pe Afrodita lăsându-și fiul să moară pe câmpul de luptă doar pentru că se julise puţin.

— Vrăjitoarele nu-s așa delicate.

Mânerul spadei îi era ciuntit după zece ani de lupte și trupul brăzdat de cicatrice îi era încordat, gata de atac. Picioarele scurte îi erau vânjoase. M-a furnicat pielea. Era chipeș, mi-am dat seama atunci.

— Ce ai în săculeţul acela pe care îl ţii aproape de talie? l-am întrebat.

— O iarbă pe care am găsit-o.

— Cu rădăcini negre. Flori albe.

— Întocmai.

— Muritorii nu pot să culeagă mōli.

— Nu, a zis el simplu. Nu pot.

— Cine atunci? Nu, lasă, știu.

Mi-am amintit de câte ori mă privise Hermes culegând ierburi și mă

trăsese de limbă despre farmecele mele.

— Dacă aveai mōli la tine, de ce n-ai băut? Pesemne ţi-a spus că n-o să te atingă niciun farmec al meu.

— Așa este. Însă tot mai am un strop de prudenţă în mine de care mi-e tare greu să mă dezbar. Zeul Potlogar, deși îi port recunoștinţă, nu e renumit pentru seriozitate. I-ar sta în fire să te ajute de fapt pe tine să

mă preschimbi în porc.

— Mereu ești așa bănuitor?

— Ce pot să zic? Lumea-i un loc urât, în care trebuie să ne ducem traiul.

— Cred că ești Odiseu. Cobori chiar din spiţa Potlogarului de care spuneai.

N-a tresărit când i-am dezvăluit acea informaţie neobișnuită. Era un om învăţat cu zeii.

— Iar tu ești zeiţa Circe, fiica soarelui.

Să-mi aud numele din gura lui mi-a trezit un sentiment anume, un soi de înfrigurare. Chiar te trăgea ca valurile mării, mi-am zis. Când deschideai ochii, ţărmul deja dispăruse.

— Cei mai mulţi oameni nu știu cine sunt de fapt.

— Cei mai mulţi oameni, din câte știu, sunt niște nătărăi. Recunosc, aproape m-ai făcut să mă trădez. Tatăl tău văcar?

Îmi zâmbea îmbiindu-mă să râd cu el, de parcă eram doi poznași.

— Ești rege? Nobil?

— Prinţ.

— Bine atunci, prinţe Odiseu, suntem la ananghie. Tu ai mōli, eu îi am pe oamenii tăi. Nu pot să-ţi fac nimic, însă, dacă mă ataci, ei n-o să

mai fie niciodată ce-au fost.

— De asta mă și temeam. Și, firește, tatăl tău Helios e tare răzbunător. Cred că nu mi-ar plăcea să-l văd mânios.

Helios nu mi-ar sări niciodată în apărare, însă Odiseu nu trebuia să

știe asta.

— Vreau să înţelegi că oamenii tăi m-ar fi jefuit.

— Îmi cer iertare. Sunt tineri și nesăbuiţi și am fost prea îngăduitor cu ei.

Își mai ceruse scuze. L-am privit cercetător. Îmi amintea puţin de Dedal. Părea la fel de neclintit și de isteţ. Însă, cu toată dezinvoltura lui, îl simţeam frământat în taină, așa cum Dedal nu fusese niciodată.

Voiam să se arate așa cum e.

— Poate reușim să găsim o altă cale.

Își ţinea mai departe mâna pe spadă, însă îmi vorbea de parcă

discutam ce vom mânca la cină.

— Ce propui?

— Știi că Hermes mi-a profeţit odată despre tine.

— Ah. Ce anume?

— Că ţi-e sortit să ajungi în odăile mele.

— Și?

— Atât. Nimic mai mult.

A ridicat din sprânceană.

— Mă tem că e cea mai plictisitoare profeţie pe care am auzit-o vreodată.

Am râs. Mă simţeam ca un șoim pândind pe un pisc. Mă ţineam bine cu ghearele de stâncă, însă eram cu mintea în cer.