Spre mirarea mea, m-a pufnit râsul. Ce bărbat mai vorbea așa? Eu nu întâlnisem niciunul. Însă totodată mai că-mi dădea sentimentul că îl știu de undeva.

— Unde îţi e soţia acum? Pe corabie?

— Acasă, slavă zeilor. N-aș pune-o să străbată mările cu toţi ţopârlanii. Ea ţine casa mai bine decât orice regent.

Acum îmi stârnise o curiozitate aprinsă. Mateloţii de rând nu vorbeau despre regenţi și nu păreau atât de în largul lor cu gravuri de argint la îndemână. El se sprijinea de braţul scaunului de parcă s-ar fi tolănit în pat.

— Zici că matrozii tăi sunt ţopârlani? Mie mi s-au părut niște bărbaţi ca toţi ceilalţi.

— Ești amabilă, însă mă tem că adesea se poartă ca niște fiare, a oftat el. E vina mea. Sunt căpitan, ar trebui să-i ţin în frâu. Însă ne-am luptat în război și știi că până și cei mai vrednici bărbaţi ajung să-și păteze onoarea. Iar despre ei, oricât i-aș iubi, nu se poate spune că sunt cei mai vrednici.

Îmi vorbea de parcă-mi destăinuia ceva ce se aștepta să înţeleg. Însă

tot ce știam despre război învăţasem din poveștile despre titani ale tatei. Am băut din vin.

— Războiul mi s-a părut întotdeauna o nesăbuinţă din partea oamenilor. Orice ar câștiga de pe urma lui, nici nu apucă să se bucure bine, că și mor în câţiva ani. Cel mai probabil înainte să izbândească.

— E vorba și de glorie aici. Însă m-aș fi bucurat dacă ai fi putut să

stai de vorbă cu căpetenia noastră. Ne-ai fi scăpat de o mulţime de necazuri.

— Pentru ce v-aţi războit?

— Să văd dacă-mi amintesc tot pomelnicul. A numărat pe degete.

Din răzbunare. Poftă trupească. Trufie. Lăcomie. Pentru putere. Ce-am uitat? A, da, vanitate și pizmă.

— Pare o zi obișnuită din lumea zeilor.

A râs ridicând mâna.

— E apanajul tău zeiesc să zici asta, stăpână. Eu sunt doar recunoscător că mulţi dintre zeii aceștia au luptat de partea noastră.

Apanajul tău zeiesc. Atunci știa că sunt zeiţă. Deși nu părea deloc uimit. Parcă eram o vecină de gardul căreia se sprijinea ca să discute despre câte coșuri de smochine culesese.

— Zeii au luptat cot la cot cu muritorii? Cine?

— Hera, Poseidon, Afrodita. Și Atena, desigur.

M-am încruntat. Eu nu auzisem nimic. Însă de-acum nu mai aveam cum să aud. Hermes nu mai venea de mult la mine, nimfele nu plecau urechea la veștile din lumea oamenilor, iar bărbaţii care stăteau la masa

mea se gândeau doar la poftele lor. Zilele mi se întindeau doar până

unde răzbăteam cu privirea și puteam să ating cu degetele.

— Nu te teme, a spus el, n-o să-ţi încarc urechile cu întreaga poveste, însă de aceea sunt oamenii mei atât de jigăriţi. Am luptat zece ani pe ţărmurile Troiei, iar acum de-abia așteaptă să ajungă acasă, la vatră.

— Zece ani? Troia e pesemne o cetate bine întărită.

— Ah, a fost o construcţie solidă, dar războiul a durat atât de mult din cauza slăbiciunii noastre, nu datorită puterii cetăţii.

Am rămas surprinsă. Nu pentru adevărul spuselor, ci deoarece recunoștea. Tonul său sec și dezaprobator mă dezarma.

— A trecut mult timp de când n-aţi mai fost acasă.

— Și mai mult de-acum. Au trecut doi ani de când am ridicat ancora din Troia. Călătoria spre casă s-a dovedit mai grea decât aș fi crezut.

— Atunci nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu războiul de ţesut, am zis.

Pe semne că soţia ta a renunţat să te mai aștepte și a inventat singură

unul mai bun.

A rămas la fel de prietenos ca înainte, însă l-am văzut niţel schimbat la faţă.

— Cel mai probabil ai dreptate. Nu m-aș mira nici să fi sporit îndoit pământurile noastre.

— Și unde se află aceste pământuri de care zici?

— Lângă Argos. Vaci, orz, știi tu.

— Și tatăl meu are o cireadă. Se dă în vânt după pieile albe și curate.

— E greu să obţii asemenea vaci. Pesemne că e un crescător bun.

— Ah, da. E singura lui grijă.

Nu îl scăpăm din ochi o clipă. Avea mâinile late și bătătorite.

Gesticula ţinând pocalul în mână, agitându-și vinul, însă fără să-l verse.

Și fără să ducă deloc pocalul la gură.

— Îmi pare rău, am zis, că vinul meu nu-ţi e pe plac.

S-a uitat în jos, parcă mirat să vadă că încă ţine pocalul.

— Îmi cer scuze. M-am simţit atât de bine cu gazda mea, încât am uitat. S-a ciocănit ușor în tâmplă. Oamenii mei îmi spun că mi-aș uita și capul dacă nu mi-ar sta înfipt pe umeri. Unde spuneai că s-au dus?

Îmi venea să râd. Nu-mi găseam astâmpărul, însă i-am vorbit la fel de liniștit cum îmi vorbea el mie:

— Sunt în grădina din spate. E destulă umbră unde să te poţi relaxa.

— Mărturisesc că mă minunez. Cu mine nu stau niciodată așa de liniștiţi. Pesemne că i-ai impresionat.

Am auzit un zumzet, ca înainte să se lege o vrajă. Avea privirea ascuţită ca un tăiș de sabie. Până aici fusese doar prologul. Ne-am ridicat de parcă jucam într-o piesă de teatru.

— Nu ai băut deloc, am zis. Ești isteţ. Însă tot eu sunt vrăjitoarea și te afli în casa mea.