Și-a plecat fruntea.
— Mătușă Circe, a spus ea. Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Ariadna.
Recunoșteam ici-colo crâmpeie din Pasifae, însă doar dacă mă uitam bine: bărbia, claviculele delicate.
— Ești pricepută, i-am zis.
— Mulţumesc, mi-a zâmbit ea. Părinţii mei te caută.
— Cu siguranţă. Însă trebuie să-l găsesc pe Dedal.
A încuviinţat, de parcă erau o mie ca mine care-l căutau pe el, nu pe ai ei.
— Te duc eu. Însă trebuie să avem grijă. Străjile stau cu ochii în patru.
Și-a strecurat mâna în a mea, caldă și puţin umedă de la efort. M-a dus prin vreo zece culoare înguste și retrase, mișcându-se fără să facă
zgomot. Într-un târziu am ajuns la o ușă de bronz. A bătut de șase ori, ritmat.
— Nu pot să mă joc acum, Ariadna. Sunt ocupat.
— Am adus-o pe cinstita Circe.
Ușa s-a deschis și a apărut Dedal, plin de funingine și de pete. În spate se întindea un atelier pe jumătate deschis spre cerul liber. Am văzut statui încă înveșmântate, mecanisme și instrumente pe care nu le-am recunoscut. În spate fumega o topitorie și metalul lucea turnat într-un tipar. Pe o masă zăcea întinsă o spinare de pește cu un tăiș
ciudat, zimţat, lângă ea.
— Am fost pe muntele Dicte, am zis. Am zărit viitorul făpturii. Poate să moară, însă nu acum. Va sosi un muritor căruia îi e sortit să o nimicească. Nu știu cât mai este până atunci. În viziunea mea, creatura se făcuse mare.
Am văzut cum înţelege încet-încet. Câte zile mai trebuia să se păzească tot timpul. A tras aer în piept.
— Va trebui să o ţinem închisă.
— Da. Am pregătit un farmec care să ne ajute. Flămânzește… M-am oprit, simţind-o pe Ariadna în spatele meu. Flămânzește după carnea pe care ai văzut că o mănâncă. Îi stă în fire. Nu pot să-i iau cu totul foamea aceea, însă o pot limita.
— Orice, a spus Dedal. Îţi rămân recunoscător.
— Nu-mi vorbi încă de recunoștinţă. Trei anotimpuri din an, farmecul o să-i ţină foamea în frâu. Însă la vremea recoltelor se va întoarce și atunci trebuie hrănită.
Dedal s-a uitat o clipă la Ariadna, care stătea în spatele meu.
— Înţeleg, a spus.
— În restul timpului va fi primejdioasă, însă doar ca orice fiară.
A încuviinţat, însă vedeam că e cu gândul la anotimpul recoltelor, când trebuia să hrănească bestia. S-a uitat la formele din spatele lui, în care metalul topit se înroșise.
— Mâine-dimineaţă voi termina cușca.
— Bun, am zis. Cât mai devreme posibil. Voi face atunci vraja.
Când s-a închis ușa, Ariadna mă aștepta.
— Aţi vorbit despre pruncul care s-a născut, nu? Trebuie ţinut închis până îl va omorî cineva?
— Da.
— Slugile spun că e un monstru și tata m-a repezit când l-am întrebat despre el. Însă îmi e frate oricum, nu-i așa?
Am șovăit.
— Știu despre mama și taurul alb, a zis.
Copiii lui Pasifae nu puteau să-și păstreze prea mult timp inocenţa.
— Presupun că într-un fel sunteţi fraţi vitregi, am zis. Acum haide.
Du-mă la rege și la regină.
Grifoni regali delicaţi se înfoiau pe pereţi. Prin ferestre se revărsa soarele. Sora mea stătea întinsă pe divanul ei de argint, strălucind de sănătate. Lângă ea, pe un jilţ de alabastru, se așezase Minos, îmbătrânit și buhăit, ca o mortăciune plutind pe valuri. Ochii i s-au agăţat de mine așa cum vânează prădătorii peștii din apă.
— Pe unde ai umblat? Trebuie să se ocupe cineva de monstru. De-asta te-am chemat aici!
— Am născocit o poţiune, am răspuns. Ca să-l mutăm în siguranţă în noua cușcă.
— O poţiune? Îl vreau mort, ucis!
