Îmi vorbea cu glas scăzut, însă limpede, cumva melodios, de parcă se pricepea să cânte. Am fugit de rele cumplite și, pentru a scăpa, am săvârșit rele la fel de cumplite. Suntem întinaţi.

O simţeam. Aerul acela bolnav devenise și mai apăsător, lăsându-se peste tot, uleios și greu. Miasma, așa i se zicea. Viciere. Se înălţa din crime nepurificate, din fapte comise împotriva zeilor și din vărsarea de sânge profană. Mă urmărise și pe mine după nașterea Minotaurului, până când m-am purificat în apele lui Dicte. Însă mirosul acesta era mai puternic: precum o molimă pătrunzătoare și puturoasă.

— Ai vrea să ne ajuţi? a întrebat ea.

— Ajută-ne, măreaţă zeiţă, suntem la mila ta, s-a rugat și bărbatul.

Nu mă implorau să le fac vrăji, ci cel mai vechi ritual al stirpei noastre: katharsis. Curăţarea prin fum și rugăciune, apă și sânge. Nu aveam voie să-i iau la întrebări, să le poruncesc să-mi spună ce fărădelegi săvârșiseră, dacă despre asta era vorba. Nu puteam să zic decât da sau nu.

Bărbatul nu era la fel de înfrânat ca perechea lui. Atunci când vorbise, își săltase puţin bărbia și-i zărisem chipul. Era tânăr, mai tânăr

chiar decât îmi închipuisem. Barba îi creștea încă în tuleie. Avea pielea înroșită de vânt și de soare, însă cu un luciu sănătos. Era frumos – ca un zeu, ar spune poeţii. Însă cel mai mult m-a izbit îndârjirea sa de muritor, aerul îndrăzneţ cu care-și ţinea gâtul apăsat de poveri.

— Ridicaţi-vă, le-am zis. Și veniţi cu mine. O să v-ajut cum pot.

I-am condus pe cărările porcilor. Bărbatul o ţinea pe femeie de braţ, grijuliu, ca pentru a o susţine, deși ea nu se poticnea deloc. De fapt, era mai sigură pe picioare decât el. Își ţinea mai departe chipul plecat, cu băgare de seamă.

I-am poftit în casă. După ce au ocolit scaunele, au îngenuncheat tăcuţi pe dalele de piatră. Dedal le-ar fi putut sculpta o statuie minunată: Pietate.

M-am dus la ușa din spate și porcii au venit fuga la mine. Mi-am lăsat mâna pe unul, un porcușor care nu împlinise nici jumătate de an, curat și nepătat. Dacă aș fi fost preot, l-aș fi ameţit cu leacuri, să nu se zbată de teamă, stricând ritualul. S-a lăsat moale în mâinile mele, ca un prunc adormit. L-am spălat, i-am legat panglicile sacre, i-am împletit o ghirlandă și i-am pus-o la gât, iar el a stat tăcut, de parcă știa ce urmează și se învoia.

Am pus vasul de aur pe podea și am luat cuţitul mare de bronz. Nu aveam un altar, dar nici nu aveam nevoie, căci templul meu se găsea oriunde mă aflam. Gâtul animalului s-a despicat lesne sub tăiș. Atunci s-a zbătut, însă doar o clipă. L-am ţinut bine până i-au încremenit picioarele și șuvoiul roșu s-a scurs în castron. Am cântat imnurile, apoi i-am spălat pe cei doi străini, pe mâini și pe faţă, în apă sfinţită, arzând ierburi parfumate. Am simţit cum li se ridică povara. Aerul s-a curăţat și izul uleios s-a risipit. S-au rugat cât am dus sângele afară, să-l îngrop la rădăcina zbârcită a unui copac. Porcușorul urma să-l tai mai târziu și să li-l gătesc la masă.

— S-a săvârșit, le-am zis când m-am întors.

Bărbatul și-a dus la buze poalele mantiei mele.

— Mărită zeiţă.

Însă eu mă uitam la femeie. Voiam să-i văd chipul dezvelit în sfârșit, după ce și-l păzise cu atâta grijă.

A ridicat privirea. Ochii îi luceau ca două torţe. Și-a săltat vălul, dezvăluindu-și părul ca soarele pe colinele Cretei. Era semizeu, îmbinarea aceea puternică de omenesc și zeiesc. Și, mai mult de-atât, era din neamul meu. Doar o urmașă directă a lui Helios ar fi avut înfăţișarea aceasta aurie.

— Îmi pare rău că te-am înșelat, mi-a spus. Însă nu aș fi îndurat să

mă alungi. Toată viaţa mi-am dorit să te cunosc.

Avea ceva al ei greu de descris, un soi de ardoare, o căldură care ţi se urca la cap. Mă așteptasem să fie frumoasă, căci pășea ca o regină între zei, însă avea o frumuseţe stranie, nu ca mama sau sora mea. Luate în parte, trăsăturile sale nu păreau cine știe ce, nasul îi era prea ascuţit, bărbia, prea puternică. Însă laolaltă alcătuiau un tot ca miezul unei flăcări. Nu-ţi mai luai privirea de la ea.

Stătea cu ochii agăţaţi de mine, gata parcă să mă jupoaie.

— Tu și tata aţi fost apropiaţi în copilărie. Nu știam ce răvașe ţi-ar fi putut trimite despre fiica sa neascultătoare.

Avea atâta forţă și siguranţă în ea… Ar fi trebuit s-o recunosc de cum am văzut-o, măcar după postură.

— Ești copila lui Aietes, am zis, încercând să-mi amintesc cum îmi spusese Hermes că o cheamă. Medeea, nu?

— Iar tu ești mătușa Circe.

Chiar semăna cu tatăl ei. Fruntea înaltă și privirea sfredelitoare și neclintită. N-am mai spus nimic, ci m-am ridicat și m-am dus la bucătărie. Am pus pe o tipsie farfurii și pâine, brânză și măsline, pocale cu vin. După datină, gazda are datoria de a le pune musafirilor masa, abia apoi să dea satisfacţie propriei curiozităţi.

— Împrospătaţi-vă forţele, le-am zis. Avem destulă vreme să ne lămurim.

Medeea l-a servit mai întâi pe bărbat, alegându-i cele mai fragede dumicături și îndemnându-l să guste. El a mâncat flămând tot ce i-a oferit ea și, când le-am reumplut tava, a înfulecat tot, mestecând neîntrerupt. Ea n-a prea mâncat. Stătea cu ochii în pământ, din nou tăinuiţi.

Într-un târziu, bărbatul și-a împins deoparte farfuria.

— Mă numesc Iason. Sunt prinţul moștenitor al regatului Iolcos.

Tatăl meu a fost un rege virtuos, însă prea milos, așa că unchiul meu i-a uzurpat tronul când eram copil. S-a învoit să mi-l dea înapoi când voi crește dacă-i dovedesc vrednicia: o lână de aur păzită de un vrăjitor din Colhida.

Credeam că e prinţ pursânge. Învăţase să vorbească întocmai, rostogolindu-și vorbele ca pe bolovani, absorbit de amănuntele propriei legende. Am încercat să mi-l închipui îngenunchind în faţa lui Aietes, printre fântânile de lapte și balaurii încolăciţi. Fratelui meu pesemne că

i s-a părut un ins anost, nu mai zic arogant.

— Mărita Hera și măritul Zeus mi-au binecuvântat misiunea. M-au călăuzit spre corabie și m-au ajutat să-mi strâng tovarășii. Când am ajuns în Colhida, i-am oferit regelui Aietes o avere pe potriva lânii, însă

m-a refuzat. Mi-a spus că mi-o dă doar dacă fac ceva pentru el. Să pun în jug doi tauri, cu care să ar și să semăn un ogor mare într-o singură

zi. Firește, n-am avut nimic împotrivă și am acceptat imediat. Însă…

— Însă era o sarcină cu neputinţă de realizat, și-a strecurat Medeea glasul între vorbele sale, lesne ca pe apă. Doar un șiretlic menit să-l ţină departe de lână. Tata n-avea deloc de gând să renunţe la ea, căci e o comoară de poveste, plină de puteri. Niciun muritor, oricât de vajnic și de viteaz ar fi – și s-a întors spre Iason, lăsându-și mâna pe a lui –, n-ar fi putut să izbândească în sarcinile acelea fără ajutorul cuiva. Taurii erau lucrarea fermecată a tatei, făuriţi din bronz tăios aidoma cuţitului și azvârlind flăcări pe nări. Și dacă reușea să-i pună-n jug, seminţele erau altă capcană. Din ele ar fi răsărit o oaste de luptători gata să-l ucidă.

Se uita înflăcărată la chipul lui Iason. Am grăit, mai mult ca s-o fac să

se dezmeticească:

— Așa că ai născocit un vicleșug.

Lui Iason nu i-a picat deloc bine. Doar devenise erou în măreaţa epocă de aur. Vicleșugurile erau pentru lași, pentru cei lipsiţi de vână, care nu puteau face dovada adevăratului curaj. Medeea a grăit iute, pentru a-i șterge încruntătura.

— Iubitul meu mi-ar fi refuzat orice ajutor. Însă am stăruit, căci nu înduram să-l văd în primejdie.

S-a îmbunat. Era o poveste mai plăcută: prinţesa care-i leșina la picioare, lepădându-se de tatăl ei crud. Venind la el noaptea, în taină, doar chipul femeii luminând în întuneric. Cine o putea refuza?

Însă Medeea și-a ascuns iarăși faţa. A grăit cu glas scăzut, spre mâinile împreunate:

— Mă pricep puţin la meșteșugul pe care-l știţi tu și tata. Am făurit o poţiune simplă, care să ocrotească pielea lui Iason de focul taurilor.

Acum, că știam cine e, purtarea ei umilă mi se părea caraghioasă, ca un vultur măreţ chircindu-se să încapă într-un cuib de rândunică. O

poţiune simplă? Nu-mi închipuisem că vreun muritor putea face vreo vrajă, darămite un farmec atât de puternic. Însă Iason a început din nou să vorbească, rostogolindu-și bolovanii, înjugând taurii, arând și semănând câmpul.

Când au răsărit luptătorii, a zis, știa cum să-i supună, căci Medeea îi dezvăluise taina. Trebuia să azvârle o piatră în mijlocul lor, apoi, înfuriaţi, luptătorii aveau să se ia la bătaie. Așa a și făcut, însă Aietes tot n-a vrut să se despartă de lână. A spus că Iason trebuie să învingă mai întâi balaurul nemuritor care o păzea. Medeea a mai pregătit o poţiune care l-a adormit. Iason a fugit la corabie cu comoara și cu Medeea –

onoarea nu i-ar fi îngăduit să lase o fată nevinovată pe mâna unui tiran atât de mârșav.