jos, nu în sus. Dacă l-ar fi văzut bunica, și-ar fi dat pe el șarpele de mare, căci ţesea o pânză mai fină decât cea mai frumoasă lucrătură a ei.

Dedal ghicise bine că o să-mi placă să-l mânuiesc, simplitatea și meșteșugul lucrării, mirosul lemnului, șușotitul suveicii, câtă plăcere îmi făcea să văd cum se lipește fiecare băteală de cea dinainte. Semăna puţin cu urzitul farmecelor, căci trebuia să ai mâini harnice și o minte ascuţită și liberă. Însă cel mai mult îmi plăcea să prepar vopseluri, nu să

ţes la război. Am căutat să obţin cele mai frumoase culori, culegând rădăcină de roibă și șofran, cărămiziul cârmâz și murexul marin ca vinul roșu, precum și pulberea de alaun care să le prindă bine de lână.

Le-am stors, le-am bătut, le-am pus la muiat în cazane clocotitoare uriașe, până când lichidele acelea puturoase au spumegat în culori vii ca ale florilor: rubiniu, galben-șofran și purpura profundă cu care se înveșmântează prinţii. Dacă aș fi avut talentele Atenei, aș fi putut să ţes o vastă tapiserie înfăţișând-o pe Iris, zeiţa curcubeului, împrăștiindu-și culorile din cer.

Însă nu eram Atena. Mă mulţumeam cu eșarfe simple, mantii și pături întinse ca niște podoabe pe scaunele mele. Într-una mi-am înfășurat leoaica și i-am zis Regina Feniciei. A stat cuminte, întorcându-și capul într-o parte și-n cealaltă, ca pentru a-mi arăta cât de aurie și de lucioasă îi e blana pe lângă purpura aceea.

N-o să vezi niciodată Fenicia.

M-am ridicat din scaun și m-am silit să mă plimb pe insulă și să

admir toate schimbările care se înșirau ceas de ceas: păianjenii de apă

care pășeau pe oglinda iazului, bolovanii înverziţi și neteziţi de curenţii râului, albinele care zburau aproape de pământ, încărcate de polen.

Golfurile gemeau de pești, păstăile plesneau de seminţe. Maghiranul sălbatic și crinii cretani au dus-o foarte bine până la urmă. Vezi? i-am zis surorii mele.

Însă mi-a răspuns Dedal. Colivia de aur e tot colivie.

Primăvara s-a preschimbat în vară și vara în înmiresmata toamnă.

Acum dimineaţa se lăsa ceaţa, iar noaptea se stârnea uneori furtuna.

Curând venea și iarna, cu propria ei frumuseţe, frunzele verzi de spânz strălucind în ruginiul din jur, chiparoșii înalţi și negri pe cerul metalic.

Nu era niciodată cu adevărat frig, cum se făcea în creierii muntelui Dicte, însă mă bucuram să am mantiile mele noi când mă căţăram pe stânci și stăteam în bătaia vântului. Însă, oricâte prăzi aș fi vânat și oricâte plăceri aș fi descoperit, vorbele surorii mele mă urmăreau mereu batjocoritoare, pătrunzându-mi adânc în trup, până în măduvă

și în sânge.

— Te înșeli în privinţa vrăjitoriei, i-am zis. Nu se trage din ură. Mi-am făcut prima vrajă din dragostea pe care i-o purtam lui Glaucos.

Parcă-i auzeam lângă mine glasul de nurcă: Însă ai făcut-o ca să-l sfidezi pe tata, ca să-i sfidezi pe toţi cei care te dispreţuiseră și voiau să te ţină departe de dorinţele tale.

Văzusem cum se uitase tata când aflase în sfârșit ce devenisem. Se gândea că mai bine m-ar fi strivit ca pe o gâză, când eram în leagăn.

Întocmai. Iată-i cum au pus cep pântecelui mamei. Chiar n-ai băgat deseamă cât de ușor îi joacă pe degete pe tata și pe mătușile noastre?

Băgasem de seamă. Părea mai presus de frumuseţea ei și de orice viclenii de iatac pe care le știa.

— E isteaţă.

Isteaţă? a râs Pasifae. Mereu ai subestimat-o. Nu m-aș mira dac-ar avea și ea sânge de vrăjitoare. Nu de la Helios ne-am moștenit farmecele.

Și eu mă întrebasem.

Acum îţi pare rău că ai dispreţuit-o. Toată ziua lingeai picioarele tatei,sperând c-o să uite de ea.

Mergeam de colo până colo pe pietre. De o sută de generaţii pășeam pe pământul acesta, și totuși, în sinea mea rămăsesem un copil. Furia și jalea, dorinţa zadarnică, pofta, autocompătimirea: toate sunt emoţii bine cunoscute zeilor. Dar vinovăţia și rușinea, regretul, nehotărârea, acestea sunt ca niște ţări străine pentru neamul nostru, trebuie învăţate piatră cu piatră. Nu-mi scoteam din cap chipul surorii mele, expresia goală și năucă pe care o avusese când i-am zis că n-o să fiu niciodată ca ea. Ce sperase? Că o să ne trimitem răvașe în ciocurile păsărilor de

mare? Că o să facem schimb de vrăji și o să ne luptăm cu zeii? Că o să

fim, în felul nostru, în sfârșit surori?

Am încercat să-mi închipui totul: cum am sta aplecate una lângă alta peste ierburile noastre și râsul ei când mai născocea vreo vorbă de duh.

Atunci mi-am dorit, ah, atâtea și atâtea lucruri cu neputinţă. Să fi aflat mai devreme ce era. Să fi crescut împreună în altă parte, nu în sălile acelea strălucitoare. Așa aș fi putut să-i îndulcesc otrăvurile, s-o scap de silnicii și s-o învăţ să culeagă cele mai bune ierburi.

Ha! a făcut ea. N-o să mă-nveţe pe mine neghiobii ce să fac. Ești slabă

și oarbă, iar partea cea mai rea este că alegi să fii așa. Tot ţie o să-ţi pară

rău până la urmă.

Mi-era mereu mai ușor când îmi vorbea cu ură.

— Nu sunt slabă. Și n-o să-mi pară niciodată rău că nu sunt ca tine.

Mă auzi?

Nu mi-a răspuns nimeni, firește. Doar aerul îmi înghiţea vorbele.

S-a întors Hermes. De-acum nu mai credeam că uneltise cu Pasifae.

Doar îi stătea în fire să-și pună lacăt gurii și să râdă de necunoașterea celorlalţi. S-a tolănit pe scaunul meu de argint.

— Ei, cum ţi s-a părut Creta? Am auzit că ai avut parte de ceva aventuri.

L-am ospătat cu mâncare și cu vin, iar peste noapte l-am primit în patul meu. Era chipeș cum îl știam, dornic și jucăuș în însoţire. Însă

acum simţeam un soi de dezgust când îl priveam. Când râdeam cu poftă, când mi se acrea de glumele lui. Când m-a atins cu mâinile, am simţit un soi de înstrăinare ciudată. Erau desăvârșite și fără nicio tăietură.

Desigur, ezitarea mea îi stârnea interesul. Orice provocare era un joc pentru el și orice joc, o plăcere. Dacă l-aș fi iubit, s-ar fi făcut nevăzut, însă dezgustul îl mâna înapoi neîncetat. Se străduia din greu să mă

prindă în plasă. Îmi aducea daruri și vești și, fără să-l întreb, mi-a dezvăluit întreaga poveste a Minotaurului.

După plecarea mea, mi-a zis, Androgeus, fiul cel mai mare al lui Pasifae și al lui Minos, se dusese pe continent, unde fusese ucis în apropiere de Atena. La vremea aceea, cretanii începuseră să se frământe, căci de fiecare dată când sosea timpul recoltei trebuiau să-și piardă fiii și fiicele și ameninţau să se răscoale. Minos s-a folosit de prilej și i-a cerut regelui Atenei, drept tribut pentru fiul său, să-i trimită

șapte flăcăi și șapte fecioare, să le dea monstrului său de mâncare, că de nu, preaputernica flotă cretană avea să pornească războiul.

Înspăimântat, regele se învoise și unul dintre flăcăii aleși a fost însuși fiul său, Tezeu.

Prinţul acesta era muritorul pe care-l văzusem în oglinda iezerului.

Însă vedenia mea nu-mi arătase toată povestea: Tezeu fusese cât pe ce să moară dacă n-ar fi fost prinţesa Ariadna. Tânăra s-a îndrăgostit de el și, ca să-l scape, i-a adus pe furiș o sabie și l-a învăţat drumul prin Labirint, așa cum însuși Dedal îi arătase ei. Și totuși, când a ieșit din Labirint cu mâinile pline de sângele monstrului, Ariadna a plâns, și nu de bucurie.