Picuri cădeau pe covorul umed de sub ea. Ochii îi aruncau priviri feroce.
— Nu i-aţi făcut niciun rău?
M-am uitat lung la ea.
— Ai înnebunit? A încercat să-mi mănânce mâna! Zi-mi cum de a venit pe lume o pocitanie ca asta.
— Coase-mă.
— Nu! Ori îmi zici, ori te las să-ţi verși tot sângele din tine.
— Căţea ce ești.
Însă deja gâfâia. Durerea o sleise de tot. Până și sora mea își avea sfârșitul, un loc în care nu se îndura să ajungă. Ne-am împuns reciproc din priviri.
— Ei, Dedal, a murmurat ea într-un târziu. A venit și clipa ta. Zi-i surorii mele din vina cui există pe lume această făptură.
Dedal s-a uitat la mine cu chipul obosit și stropit de sânge.
— A mea, a recunoscut el. Din pricina mea trăiește fiara aceasta.
Din colivie s-a auzit un molfăit îngălat. Cintezoii amuţiseră
înspăimântaţi.
— Zeii au trimis un taur alb ca neaua să binecuvânteze regatul lui Minos. Regina preţuia făptura și dorea s-o vadă mai de aproape, însă
fugea de cum te apropiai de ea. Așa că am făurit o vacă goală pe dinăuntru, în care putea să șadă regina. I-am meșterit roţi ca s-o putem împinge până pe plaja unde dormea animalul. Am crezut că o să fie doar… Nu am…
— Ei, haide, a pufnit sora mea. Se sfârșește lumea până termini tu dacă te bâlbâi așa. Am futut taurul sacru, bine? Acum scoate aţa aia.
I-am cusut pântecele surorii mele. Au venit câţiva oșteni și, având grijă să-și golească feţele de orice expresie, au dus cușca într-o cămară
din adâncurile palatului.
— Nu se apropie nimeni de el fără să-mi ceară voie, a strigat sora mea după ei. Și daţi-i să mănânce!
Slujnicele tăcute au strâns covorul ud și au scos divanul distrus de parcă ar fi făcut asta în fiecare zi. Au ars tămâie și violete parfumate ca să acopere duhoarea și apoi au ridicat-o pe sora mea, ducând-o spre baie.
— O să te pedepsească zeii, îi spusesem în timp ce o coseam.
Însă ea doar răsese în culmea veseliei.
— Nu știi? mă întrebase. Zeii își adoră monștrii.
Am tresărit când am auzit-o.
— Ai discutat cu Hermes?
— Hermes? Ce legătură are el? N-am nevoie să-mi zică vreun olimpian ce văd limpede cu ochii mei. Toată lumea știe. A zâmbit insolent. În afară de tine, ca de obicei.
M-am dezmeticit când am simţit pe cineva lângă mine. Dedal.
Pentru prima oară de când sosise pe insula mea, eram iarăși singuri. Pe frunte avea stropi maronii. Braţele îi erau mânjite până la coate.
— Îmi îngădui să-ţi bandajez degetele?
— Nu. Mulţumesc. O să se vindece de la sine.
— Stăpână… A șovăit. Îţi rămân îndatorat cât o să trăiesc. Dacă nu veneai, aș fi fost eu în locul tău.
Își ţinea umerii încordaţi, de parcă se aștepta să-l lovesc. Când îmi mulţumise ultima oară, îmi vărsasem năduful pe el. Însă acum înţelegeam mai bine lucrurile – și el știa ce înseamnă să făurești monștri.
— Mă bucur că nu ai fost tu, am zis. Degetele tale nu cresc la loc.
— Făptura aceea poate fi ucisă? a întrebat coborând glasul.
Mi-am amintit cum ţipase sora mea să avem grijă.
— Nu știu. Pasifae pare să creadă că da. Însă și așa, este vlăstarul taurului alb. Probabil îl păzește vreun zeu sau poate oricine îl vatămă
se alege cu un blestem. Trebuie să mă gândesc.
S-a frecat în creștet și am văzut cum îi piere speranţa unei soluţii simple.
— Atunci trebuie să meșteresc o cușcă mai mare. Aceea n-o să ţină
mult.
