Căpitanul străjilor avea ochii îngălbeniţi pe chipul buhăit. Îl chema Polydamas și era uriaș, însă, cum eram zeiţă, îl ajungeam la statură.
— Îmi trebuie mantia ta, i-am zis. Dă-mi și tunica.
A mijit ochii și i-am citit în ei pornirea de a-mi zice pe loc „nu”. Am ajuns să îi cunosc bine pe bărbaţii de felul lui, care se ţineau cu dinţii de puţina putere pe care o aveau și nu vedeau în mine decât o femeie.
— De ce? a întrebat.
— Pentru că nu vreau ca tovarășii tăi să moară. Presupui altceva?
Vorbele mi-au răsunat pe toată puntea și treizeci și șapte de perechi de ochi s-au uitat în sus. Căpitanul și-a dat jos hainele și mi le-a întins.
Erau cele mai frumos lucrate de pe corabie, din lână preţioasă, cu fir alb și un tiv de purpură viu colorat, care mătura puntea.
Dedal venise lângă mine.
— Aș putea să te ajut cu ceva?
L-am pus să-mi ţină mantia. M-am dezbrăcat la adăpostul ei și mi-am pus tunica. Mi-era largă la subsuori și pe talie. Mirosul acru de carne omenească m-a învăluit pe loc.
— Vrei să mă ajuţi cu mantia?
Dedal m-a acoperit cu ea și a prins-o cu acul de aur în formă de caracatiţă. Pânza atârna grea ca niște pături, în falduri largi, alunecându-mi de pe umeri.
— Îmi pare rău, dar nu prea arăţi ca un bărbat.
— Nici nu trebuie să semăn cu un bărbat, am zis. Trebuie să pară că
aș fi fratele meu. Scylla l-a iubit pe vremuri. Poate încă-l iubește.
Mi-am muiat buzele în pomada pe care-o pregătisem: hiacint și miere, flori de frasin și omag strivite și amestecate cu coji de nuci. Mai semănasem năluci pe plante și pe animale, însă nicicând pe mine însămi și dintr-odată am simţit o teamă strivitoare. M-am silit să nu mă
gândesc. Frica de nereușită era cea mai mare ameninţare când venea vorba de farmece. În schimb, mi l-am închipuit pe Perses: chipul său adormit și arogant, mușchii moi și grumazul gros, mâinile trândave, cu degete lungi. Am chemat în minte fiecare trăsătură și mi-am alipit-o cu gândul.
Când am deschis ochii, Dedal se uita uimit la mine.
— Pune-ţi la vâsle cei mai neînfricaţi oameni, i-am zis. Și glasul mi se schimbase. Devenise profund, plesnind de trufie zeiască. Nu trebuie să
se oprească nicio clipă. Orice s-ar întâmpla.
A încuviinţat. În mână avea o sabie și am văzut că și ceilalţi oameni se înarmaseră cu lănci, pumnale și ciomege.
— Nu, am zis, ridicând glasul ca să mă audă toată lumea. E
nemuritoare. Armele nu vă ajută la nimic și trebuie să aveţi mâinile libere ca să purtaţi corabia mai departe pe apă.
Pe loc au zăngănit tăișurile vârâte în teci și au zornăit lăncile culcate pe punte. Până și Polydamas m-a ascultat, în tunica sa de împrumut.
Mai că mi-a venit să râd. În viaţa mea nu mai avusesem parte de atâta supunere. Așa era să trăiești în pielea lui Perses? Însă deja zăream la orizont cum se ivește strâmtoarea. M-am întors spre Dedal.
— Ascultă, i-am spus. Există posibilitatea ca farmecul să n-o păcălească și Scylla să mă recunoască. Dacă se întâmplă așa, ai grijă să
nu stai lângă mine. Și nici vreunul dintre oamenii tăi.
Mai întâi a apărut ceaţa. Ne-a învăluit umedă și grea, ascunzându-ne stâncile și apoi însuși cerul. Nu vedeam mare lucru, iar în urechi se auzea doar vuietul vârtejului de apă. Desigur că din pricina vârtejului
alesese Scylla strâmtoarea aceea. Pentru a nu fi trase spre el, corăbiile sunt silite să cârmească spre peretele opus. Și așa îi nimereau drept în colţi.
Am înaintat prin aerul încărcat. Când am intrat în strâmtoare, sunetele au prins ecouri, izbindu-se de zidurile de piatră. Pielea mea, puntea, parapetul – toate erau umede de la stropii brizanţilor. Apa spumega și o vâslă s-a frecat de piatră. A scos un sunet slab, însă
oamenii au tresărit de parcă trăsnise. Deasupra noastră, îngropate în ceaţă, se aflau peștera și Scylla.
Ne mișcam, sau cel puţin așa credeam, dar în peisajul acela cenușiu era dificil să-ţi dai seama unde ai ajuns și cât de iute. Vâslașii tremurau de osteneală și de teamă și furcheţii unși scârţâiau oricum. Număram clipele. Sigur ajunseserăm sub ea. Pesemne că se târâse până la gura peșterii și mirosise cea mai grasă pradă. Tunicile oamenilor erau leoarcă de sudoare. Cei care nu vâsleau se ghemuiseră la adăpostul parâmelor, la rădăcina catargului și oriunde altundeva găsiseră loc.
Mi-am încordat privirea în sus și atunci a sosit.
Era cenușie ca aerul, ca însăși stânca. Întotdeauna îmi închipuisem că o să semene cu ceva anume: un șarpe, o caracatiţă sau un rechin. Se dovedea a fi o prezenţă copleșitoare, un noian pe care cu greu îl puteam cuprinde cu mintea. Avea gâturile mai lungi decât catargele corabiei. Cele șase capete hidos de umflate, ca niște bolovani de lavă
topită, își căscau gurile spre noi. Limbile negre se strecurau printre colţii ascuţiţi ca niște săbii.
Îi fixa cu privirea pe oamenii pierduţi în teama lor asudată. S-a tras tot mai aproape, alunecând pe pietre. M-a izbit o duhoare de reptilă, respingătoare ca vizuinile colcăitoare de sub pământ. Gâturile i se legănau în aer și dintr-o gură am văzut cum i se prelinge un fir lucitor de salivă. Trupul nici nu i se vedea. Îl ascundea ceaţa, cu tot cu picioare, mădularele acelea hidoase, fără oscioare, pe care le descrisese Selene cu mult timp în urmă. Hermes îmi spusese că se ţineau de pereţii peșterii când Scylla se apleca să mănânce, precum se agaţă
crabul pustnic în cârligele sale.
Gâturile începuseră să-i fremete și să se tragă în spate. Se pregătea de atac.
— Scylla! am strigat cu glasul de zeu.
