— Scumpule, te-au apucat istericalele, sau ce? a rostit Pasifae. Nici n-ai ascultat ce idee i-a venit surorii mele. Continuă, Circe, te rog.

Și-a sprijinit bărbia în mână, privindu-mă teatral.

— Voi lega foamea făpturii trei anotimpuri din an.

— Asta e tot?

— Minos, o jignești pe Circe. Mi se pare un farmec minunat, soro.

Fiul meu chiar ne cam dă dureri de cap cu foamea lui, nu-i așa? Ne-a hăpăit deja mai toţi prizonierii.

— Vreau ca făptura aia să moară. Am hotărât deja.

— Nu poate fi ucisă, i-am zis lui Minos. Nu acum. Are o soartă a ei, cândva în viitor.

— O soartă! a zis sora mea bătând din palme încântată. Ah, povestește-ne! O să scape cumva din cușcă și o să mănânce vreun

cunoscut?

Minos a pălit, deși a încercat să nu se vadă.

— Ai grijă! mi-a atras el atenţia. Aveţi grijă și tu și meșterul! Vreau să

fie ferecat bine.

— Da, a zis și sora mea. Ai grijă! Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar scăpa. Soţul meu e fiul lui Zeus, însă are carne de muritor. Adevărul e… Și și-a coborât glasul, șoptindu-mi: Cred că se teme de făptura aceea.

O văzusem de zeci de ori pe sora mea cum înșfacă vreun nesăbuit în gheare. Puţini au ripostat ca Minos. A străpuns aerul cu un deget.

— O auzi? Mă ameninţă făţiș. E vina ta și a familiei tale de mincinoși. Tatăl vostru mi-a dat-o de parcă era vreo comoară, dar de-ai ști câte mi-a făcut…

— Ei, zi-i și ei! Cred că Circe s-ar bucura să afle. Doar e vrăjitoare.

Dar sutele de fete care au murit cu tine gâfâind deasupra lor?

Am simţit-o pe Ariadna înlemnind lângă mine. Mai bine n-ar fi fost de faţă.

Ura din ochii lui Minos părea o vietate care-l poseda.

— Harpie mârșavă! Au murit pentru că le-ai vrăjit tu! Naști numai rele! Mai bine-ţi smulgeam fiara din pântecele ăla blestemat înainte să

vină pe lume!

— Însă n-ai îndrăznit, nu-i așa? Știi cât de topit este tata Zeus după

asemenea făpturi, dragul de el. Altfel cum și-ar mai câștiga bastarzii lui renumele de eroi? A înclinat din cap. Dacă mă gândesc mai bine, n-ar fi trebuit să-ţi vină și ţie cheful să pui mâna pe sabie? Ah, am uitat. Nu-ţi place să ucizi decât tinere servitoare. Soro, chiar ţi-ar prinde bine să

înveţi vraja asta. Nu-ţi trebuie decât…

Minos se ridicase din jilţ.

— Îţi interzic să mai vorbești!

Sora mea a râs, cu cel mai dulce și argintiu șipotit de izvor. Era un gest calculat, ca toate purtările ei. Minos a spumegat mai departe, însă

eu am stat cu ochii pe Pasifae. Nu mă gândisem prea mult la însoţirea ei cu taurul, crezând că fusese doar un capriciu deșănţat, dar ea nu se lăsa deloc stăpânită de pofte, ci îi stăpânea pe alţii cu ele. Oare când îi citisem ultima oară pe chip vreo emoţie adevărată? Acum mi-am amintit când strigase pe patul de naștere, cu faţa încordată de voinţă,

că monstrul trebuie să trăiască. De ce? Nu era dragoste, nu simţea niciun strop. Așadar, făptura juca un rol anume în ceea ce-și propusese.

Ceasurile petrecute alături de Hermes și veștile pe care el mi le adusese din lume m-au ajutat să aflu răspunsul. Când Pasifae se măritase cu Minos, Creta fusese cel mai bogat și mai faimos dintre regatele noastre. Însă de atunci, zi de zi, se înălţau tot mai multe împărăţii puternice, în Micene și Troia, în Anatolia și Babilon. Și tot de atunci un frate învăţase să readucă morţii la viaţă, celălalt să

îmblânzească balauri, iar sora ei o preschimbase pe Scylla. De Pasifae nu se mai vorbea deloc. Acum, dintr-o lovitură, făcuse ca steaua ei să

strălucească din nou. Povestea despre regina Cretei, făuritoarea și născătoarea măreţului taur care se hrănește cu carne vie, va face înconjurul lumii.

Iar zeii vor asista pasivi. Gândiţi-vă numai la numeroasele rugăciuni care îi vor fi adresate.

— E tare amuzant, a zis Pasifae. Ţi-a trebuit cam mult timp să-ţi dai seama. Credeai că mor de plăcerea străduinţelor tale? Că mor în culmea extazului? Crede-mă…

M-am întors spre Ariadna, care stătea lângă mine mută ca aerul.

— Vino, i-am zis. Am terminat cu ei.

Ne-am întors la scena de dans. Laurii și stejarii își răsfirau frunzele verzi deasupra noastră.

— La momentul vrăjii, a zis Ariadna, fratele meu nu va mai fi monstrul care e acum.

— Așa sper, am zis.

O clipă s-a lăsat tăcerea. Ariadna s-a uitat la mine ţinându-și mâinile împreunate pe piept, de parcă ascundea vreo taină acolo.

— Mai rămâi puţin?

M-am uitat cum dansa, cu braţele arcuite ca niște aripi, cu picioarele ei tinere și puternice îndrăgostite de propriile mișcări. Așa ajung muritorii faimoși, mă gândeam. Prin muncă și sârguinţă, îngrijindu-se

de meșteșugul lor ca de o grădină, până când strălucesc sub soare. Însă

zeii se nasc din sânge ceresc și din nectar, cu degetele deja plesnindu-le de talente magnifice. Prin urmare, își găsesc faima dovedind că pot să

facă prăpăd: să nimicească orașe, să pornească războaie, să semene molime și monștri. În urma fumului care se ridică gingaș și aromat de pe altarele noastre rămâne doar cenușa.

Picioarele vioi ale Ariadnei o purtau într-o parte și-n alta a scenei.

Fiecare pas era desăvârșit, ca un dar pe care și-l făcea sieși, primindu-l cu un zâmbet. Mi-a venit să o apuc zdravăn de umeri. Orice-ai face, voiam să-i zic, nu cumva să fii din cale-afară de fericită. Nu vei face decât să turbezi din cauza mâniei.

Nu i-am spus însă nimic. Am lăsat-o să danseze.