Mi-a zis-o ca și cum era un fapt prea puţin interesant. Simţeam cum mă transform în stană de piatră. M-am agăţat de el.
— Cum de nu mi-ai spus? Nu poţi să mă lași. Ce-o să mă fac? Nici nu știi cum mi-a fost înainte…
Mi-a desprins mâinile de la gâtul lui.
— Nu-i nevoie să faci o scenă. Știai că așa se va întâmpla. Nu pot să
stau să putrezesc sub pământ, fără nimic al meu.
Dar cu mine cum rămâne? mi-a venit să-l întreb. Să stau să
putrezesc?
Însă el îmi întorsese spatele ca să discute cu un unchi și, de cum perechea de însurăţei a trecut pragul iatacului, Aietes s-a urcat în carul tatei, care s-a făcut nevăzut într-o volbură aurie.
Peste câteva zile a plecat Perses. Nu s-a mirat nimeni, căci palatul tatei i se părea pustiu fără sora mea. A spus că o ia spre est, să trăiască
printre persani. Seamănă cu mine la nume, a zis el prostește. Și am mai auzit că ar crește niște făpturi numite demoni. Mi-ar plăcea să văd o asemenea creatură.
Tata s-a încruntat. Nu-l mai avea pe Perses la inimă din momentul în care îl luase peste picior când hotărâse în legătură cu Minos.
— Ei de ce au demoni și noi nu avem?
Perses nu s-a sinchisit să-i răspundă. Urma să ia calea apelor, așa că
n-avea nevoie să-l ducă tata nicăieri. Măcar nu va mai trebui să-ţi aud glasul ăla, mi-a zis el la despărţire.
În doar câteva zile, din viaţa mea se alesese praful. Eram iar copil și așteptam cât își mâna tata carul și mama tolănea pe malurile lui Oceanos. Zăceam în palatul pustiu, plictisită de-atâta singurătate, iar când n-am mai putut să îndur, am fugit pe ţărmul părăsit pe care-l împărţisem cu Aietes. Acolo am regăsit stâncile pe care le atinsese Aietes cu degetele sale. Am mers pe nisipul răscolit de tălpile sale.
Firește că nu putea să rămână. Doar era fiul ceresc al lui Helios, strălucitor și radios, bine-grăitor și inteligent, cu speranţe să pună
mâna pe propriul său tron. Iar eu?
Mi-am amintit ochii săi când m-am rugat de el. Îl cunoșteam bine și i-i citeam de minune când se uita la mine. Nu e un motiv destul de bun.
M-am așezat pe stânci și mi-am amintit poveștile pe care le știam cu nimfe care plângeau până se preschimbau în pietre, în păsări bocitoare,
în lighioane necuvântătoare și în copaci zvelţi, închizându-și pe vecie gândurile sub scoarţă. Se părea că nu eram în stare nici măcar de așa ceva. Viaţa mă întemniţase între pereţi de granit. Mai bine aș fi vorbit cu muritorii aceia, mi-am zis. Aș fi putut să mă rog de ei să-mi găsesc soţ. Doar eram fiica lui Helios, nu se putea să nu mă vrea vreun zdrenţăros dintre ei. Orice era mai bun decât viaţa asta.
Și chiar atunci am zărit barca.
Capitolul 4
Știam despre corăbii din lucrările de artă și auzisem de ele din povești. Erau aurii și imense, ca fiarele mării, cu balustrade sculptate în fildeș și os de corn. Erau trase de delfini zâmbitori sau conduse de cincizeci de nereide cu plete negre și chipuri argintii ca razele lunii.
Aceasta avea un catarg subţire ca un puiet. Pânza îi atârna strâmbă și zdrenţuită, peticită pe margini. Ţin minte cum mi-a zvâcnit inima în gât când matelotul și-a ridicat chipul ars de soare. Un muritor.
Omenirea se răspândea de-acum în toată lumea. Trecuseră ani buni de când fratele meu găsise ţărmul acela ca să ne jucăm pe el. M-am ascuns și am privit de pe mal cum cârmea omul acela, ferindu-se de stânci și trăgând de năvoade. Nu aducea defel cu nobilii dichisiţi de la curtea lui Minos. Avea părul lung, negru și încâlcit din cauza valurilor care-l tot împroșcau. Hainele îi erau tocite și gâtul jupuit. Pe braţe i se vedeau cicatrice, de la solzii de pește în care se tăiase. Nu se mișca deloc cu o graţie nepământeană, ci cu forţă și precizie, ca o carenă bine construită de corabie tăind valurile.
Îmi simţeam pulsul în urechi. Mi-am amintit iar poveștile cu nimfe siluite și chinuite de muritori. Însă bărbatul acela avea chipul blând și tânăr, iar mâinile cu care își trăgea prada din apă păreau doar agile,
deloc aspre. Oricum îl aveam pe tata, Veghetorul, cum i se spunea, deasupra pe cer. Dacă eram în primejdie, mi-ar fi sărit în ajutor.
Tânărul se apropiase de ţărm și se uita ţintă în apă, urmărind vreun pește pe care nu-l vedeam. Am respirat adânc și am pășit pe plajă.
— Salutare, muritorule.
Mâinile i-au tremurat pe năvoade, însă nu le-a scăpat.
— Salutare. Cărei zeiţe am cinstea să mă adresez?
Glasul său îmi părea plăcut, blând ca vânturile văratice.
— Eu sunt Circe, m-am prezentat.
— Ah.
Nu a lăsat să i se citească nimic pe chip. Mult mai târziu mi-a mărturisit că nu auzise de mine și se temea să nu mă jignească. A îngenuncheat pe scândurile aspre.
— Preacinstită doamnă. Am intrat cumva fără voie în apele tale?
— Nu, căci nu am nicio apă. Aceasta este o barcă?
Pe chip i s-au perindat mai multe expresii pe care n-am reușit să le deslușesc.
