te odihnești. Șezi lângă mine, să-ţi aduc niște apă.

— Nu, a răspuns cu un glas tăios pe care nu i-l mai auzisem. Azi nu, s-a terminat de-acum. Tata spune că m-am lăsat pe tânjală și nu mai prindem mare lucru. O să murim de foame numai din vina mea.

— Vino totuși să stai un pic. Lasă-mă să te ajut.

— N-ai ce să faci. Chiar tu mi-ai spus. Nu ai nicio putere.

L-am privit cum se îndepărtează pe valuri. Apoi mi-am ieșit cu totul din fire și am dat fuga la palatul bunicului. Am luat-o pe coridoarele boltite, spre încăperile femeilor, pline de zăngănitul suveicilor și al pocalelor, de zornăitul brăţărilor ce atârnau la încheieturi. Am trecut de naiade, de musafirele nereide și driade, îndreptându-mă spre podiumul pe care trona, așezată pe un scăunel de stejar, bunica.

Tethys o chema, marea doică a apelor lumii, născută, aidoma soţului ei, în zorii veacurilor, din însăși Mama Glie. Poalele albastre ale mantiei i se revărsau la picioare, iar la gât purta, în chip de eșarfă, un șarpe de apă încolăcit. În faţă avea un război de ţesut din aur la care lucra. Era bătrână la faţă, însă deloc zbârcită. Din pântecele ei mlădios se născuseră nenumărate fiice și numeroși fii, care încă-i aduceau urmași spre binecuvântare. Și eu mă închinasem odată în faţa ei. Îmi atinsese fruntea cu vârful degetelor. Bun venit, copila mea.

Acum am îngenuncheat iarăși.

— Sunt Circe, fiica lui Perse. Trebuie să mă ajuţi. Un muritor are nevoie să prindă pește din mare. Eu nu pot să-l binecuvântez, însă tu ai acest dar.

— E de viţă nobilă?

— Doar la fire. E sărac în averi, însă bogat în calităţi și îndrăzneţ.

Lucește ca o stea.

— Ce-ţi oferă muritorul acesta în schimb?

— Ce-mi oferă?

— Draga mea, a clătinat din cap bunica, muritorii trebuie să ofere întotdeauna ceva, fie cât de mărunt, fie și doar niște vin vărsat la izvorul tău, căci după aceea vor uita sigur să-și mai arate recunoștinţa.

— Nu am niciun izvor și nu-mi trebuie nicio recunoștinţă. Te rog. N-o să-l mai văd niciodată dacă nu mă ajuţi.

S-a uitat la mine și a oftat. Pesemne că auzise de sute de ori asemenea rugăminţi. Zeii și muritorii au un lucru în comun. Când suntem tineri, credem că nimeni pe lumea asta n-a mai simţit ceea ce simţim noi pentru prima oară.

— Îţi voi face pe plac și-i voi umple năvoadele. În schimb, vreau să-mi juri că nu te vei culca cu el. Știi că tatăl tău caută să-ţi găsească un soţ mai răsărit decât un pescar sărăntoc.

— Jur!

A apărut tăind valurile, strigându-mă în gura mare. Vorbea de-a valma, nestăpânit. De-abia dacă pusese mâna pe năvoade. Se pomenise cu ditamai peștii peste el în barcă. Tatăl său se liniștise și dările erau toate plătite, inclusiv pentru la anul. S-a lăsat în genunchi înaintea mea, cu fruntea plecată.

— Îţi mulţumesc, zeiţă.

L-am tras să se ridice.

— Nu te pleca mie. Bunica mea are puterea asta.

— Nu, a zis luându-mi mâinile într-ale lui. Este meritul tău. Tu ai înduplecat-o. Circe, minune, binecuvântare a vieţii mele, m-ai salvat de la moarte.

Și-a lipit obrajii calzi de mâinile mele. I-am simţit buzele atingându-mi ușor degetele.

— Tare mi-aș dori să fiu zeu, a șoptit el. Așa aș putea să-ţi aduc mulţumirile ce ţi se cuvin.

Aș fi vrut și eu să fiu o zeiţă adevărată, căci numai astfel aș fi putut să-i dăruiesc chiţi pe tipsii de aur și nu m-ar mai fi lăsat în veci singură.

Stăteam de vorbă zi de zi. Glaucos își făcea atâtea visuri, spera să aibă

barca și căsuţa lui când va deveni om în toată firea, în loc să locuiască

la taică-său.

— Voi ţine întotdeauna focul aprins în vatră în cinstea ta. Dacă-mi îngădui…

— Mai bine-ai păstra în cinstea mea un scaun. Ca să vin la tine să

stăm de vorbă.

S-a înroșit și eu la fel. Pe atunci nu prea știam nimic. Nu pierdusem vremea niciodată cu verișorii mei, zeii aceia spătoși și nimfele mlădioase, când vorbeau despre iubire. Nu mă furișasem cu niciun peţitor în vreun cotlon retras. Nu știam destul nici cât să-mi dau seama ce anume doresc. Dacă-i atingeam mâna, dacă-mi aplecam capul, întinzându-i buzele să le sărute, ce-ar fi fost atunci?

Mă privea ţintă. Chipul îi era ca de nisip, pe el i se întipăreau sute de expresii.

— Tatăl tău… a spus poticnindu-se puţin, căci se tulbura de câte ori aducea vorba despre Helios. Îţi va alege un soţ?

— Da.

— Ce fel de soţ?

Mi-a venit să plâng. Mi-am dorit să mă lipesc de el și să-i spun ce mult aș vrea să fie el alesul, însă ne despărţea jurământul pe care-l făcusem. Prin urmare, m-am silit să nu-i ascund adevărul că tata căuta numai prinţi sau poate vreun rege din străinătăţi.

Și-a lăsat ochii în jos, privindu-și mâinile.

— Desigur, a zis. Desigur. Doar îi ești foarte dragă.

Nu i-am îndreptat părerea greșită. În seara aceea, când m-am întors la palatul tatei, i-am îngenuncheat la picioare și l-am întrebat dacă

muritorii pot deveni cumva zei.

Helios s-a încruntat enervat la piesele sale.

— Știi că nu se poate decât dacă deja le e scris în stele. Nici măcar eu nu pot să schimb legile Moirelor.

N-am mai spus nimic. Gândurile mi-o luaseră razna. Dacă Glaucos rămânea muritor, avea să îmbătrânească, iar dacă îmbătrânea, urma să

moară și într-o zi m-aș fi întors numai eu pe ţărmul acela. Îmi spusese Prometeu, însă nu pricepusem. Ce nesăbuită fusesem… Ce proastă…

Îngrozită, am dat din nou fuga la bunica.

— Bărbatul acela, am strigat aproape înecându-mă. Va muri.

Scaunul îi era din stejar acoperit cu ţesături dintre cele mai moi.