I-am depănat până la urmă toate poveștile. La foc sau în lumina dimineţii, când lăsam deoparte plăcerile. Uneori mi-a fost mai ușor decât mă așteptasem. Cumva îmi făcea plăcere să i-l zugrăvesc pe Prometeu, să-i readuc la viaţă pe Dedal și pe Ariadna. Însă cu altele mi-a fost mai greu, căci simţeam că mă copleșește un soi de mânie și vorbele mi se acreau pe limbă. Cine se credea, de stătea acolo, așteptând cu răbdare să-mi vărs tot năduful? Eram femeie în toată
firea. Eram zeiţă, îl depășeam cu o mie de generaţii ca vârstă. Nu-mi trebuiau nici mila, nici atenţia lui.
— Ei bine? îl luam din scurt. De ce nu zici nimic?
— Te ascult.
— Vezi? am spus la sfârșitul unei povești. Zeii sunt hâzi.
— Nu suntem din același sânge, mi-a răspuns. Asta mi-a zis odată o vrăjitoare.
În a treia zi a cioplit vâsle noi, iar eu am făcut rost de burdufuri preschimbate și le-am umplut, apoi am cules fructe. M-am uitat cum întinde pânza, cu pricepere și cu ușurinţă, și cum cercetează coca, să
vadă dacă există vreo spărtură.
— Nu știu ce-a fost în capul meu, am zis, habar n-am să mânuiesc o barcă. Ce m-aș fi făcut dacă n-ai fi venit?
— Tot ai fi ajuns până la urmă, a râs el, doar că ţi-ai fi pierdut o bucăţică din veșnicie. Unde mergem acum?
— Pe un ţărm aflat la răsărit de Creta. Există acolo un golfuleţ pe jumătate nisipos, pe jumătate stâncos, iar mai departe – o pădurice rară
și coline. Deasupra capului îţi apare pe la vremea asta Balaurul, ca să-ţi arate parcă drumul.
A ridicat din sprâncene.
— Dacă mă duci destul de aproape, cred că o să-l nimeresc. Nu mă
întrebi ce se află acolo? l-am întrebat privindu-l cercetător.
— Nu cred că vrei să te întreb.
Petrecuserăm împreună mai puţin de o lună, și totuși părea să mă
cunoască mai bine decât oricare altul de pe lumea asta.
Călătoria a fost lină, vântul adia și soarele încă nu-și vărsa arșiţa pârjolitoare din toiul verii. Noaptea poposeam pe ţărmul cel mai apropiat. Era învăţat cu viaţa de cioban și nici mie nu-mi lipseau vasele de aur și de argint sau tapiseriile. Frigeam peștii și căram fructele în poalele rochiei. Dacă dădeam de vreo casă, ne tocmeam să muncim pentru pâine, vin și brânză. Telemah cioplea jucării pentru copii și dregea bărci. Eu îmi aveam balsamurile și, dacă-mi ţineam capul acoperit, puteam să mă dau drept o negustoare de leacuri venită să le aline durerile și frigurile. Își arătau recunoștinţa simplu și sincer, la fel ca noi. Nu îngenunchea nimeni.
Cât plutea barca sub bolta albastră, stăteam pe scândurile punţii, discutând despre oamenii pe care-i întâlniserăm, coastele pe lângă care
treceam, delfinii care ne urmau jumătate din dimineaţă, zâmbindu-ne veseli și înotând în jurul nostru.
— Știai, mi-a zis el, că, înainte să vin pe Aiaia, am plecat din Itaca o singură dată?
Am încuviinţat.
— Am văzut Creta și câteva insule când mergeam într-acolo, întotdeauna mi-am dorit să merg în Egipt.
— Da, a spus el. Și Troia, și marile cetăţi din Sumeria…
— Assur… Vreau să văd Etiopia. Și ţinuturile îngheţate de la miazănoapte. Și noul regat al lui Telegonus de la apus.
Ne-am uitat peste valuri și între noi s-a lăsat tăcerea. Acum urma să
spunem: Să mergem împreună. Însă eu nu puteam s-o fac, nici acum și, poate, niciodată. Iar el avea să rămână tăcut, căci mă cunoștea bine.
— Crezi că mama ta se va mânia pe noi? am întrebat.
— Nu, a pufnit el. Pesemne că și-a dat seama înaintea noastră.
— Nu m-aș mira ca la întoarcere să aflăm că a devenit vrăjitoare.
Întotdeauna mă bucuram să-l văd tresărind, să-i tulbur complet liniștea.
— Cum?
— Ah, da. Am văzut-o cum se uită la ierburile mele de când a venit.
Aș fi învăţat-o dacă aveam timp. Pun rămășag pe ce vrei.
— Dacă ești atât de sigură, nu vreau să pun niciun rămășag cu tine.
Noaptea străbăteam văile și clinurile pielii celuilalt, iar când dormea, stăteam întinsă lângă el, simţindu-i căldura mădularelor lipite de ale mele și urmărindu-i zvâcnetul încet al pulsului la baza gâtului. Avea riduri la ochi și pe gât. Când ne vedea lumea, credea că sunt mai tânără
decât el. Însă deși arătam și vorbeam ca o muritoare, eram un pește golit de sânge. Din apele mele îl vedeam lângă mine, cu tot cerul din spate, însă nu puteam să ies pe uscat.
