Cu ajutorul Balaurului și al lui Telemah, am reușit până la urmă să
dăm de vechiul meu liman. Când am ajuns în golful îngust era
dimineaţă, iar carul tatei se afla la jumătatea drumului spre culme.
Telemah a luat bolovanul care ne slujea de ancoră.
— Îl aruncăm sau tragem barca pe nisip?
— Îl aruncăm, am zis.
Veacuri de maree și de furtuni preschimbaseră forma ţărmului, dar tălpile mele încă își aminteau nisipul fin și iarba aspră, presărată cu mărăcini. În depărtare pluteau fuioare de fum cenușiu și se auzeau tălăngi de capre. Am trecut pe lângă promontoriul stâncos pe care stăteam cu Aietes. Am trecut de pădurea în care am zăcut după ce m-a ars tata de vie, din care nu mai rămăsese decât un pâlc de pini rătăciţi.
Colinele pe care îl adusesem pe Glaucos erau încărcate de verdeaţa primăverii: albăstrele și zambile, crini, violete și iarba-osului, cu parfumul ei dulce. Iar în mijloc, mănunchiul de flori galbene care încolţiseră din sângele lui Cronos.
Un zumzet s-a înălţat spre mine, parcă întâmpinându-mă.
— Nu le atinge, i-am zis lui Telemah, însă nici nu mi-am dus vorba la capăt, că mi-am dat seama că era o prostie – florile n-aveau ce să-i facă, deja era el însuși, nu i s-ar fi schimbat nici măcar un fir de păr.
Am dezgropat cu rădăcini cu tot, ajutându-mă de cuţit, toate tulpinile. Le-am învelit în fâșii de pânză, cu tot cu pământ, și le-am pus în traistă. Nu mai aveam de ce să zăbovim acolo. Am ridicat ancora și am îndreptat barca spre casă. Valurile și insulele se perindau pe lângă
mine, însă nici nu le vedeam. Eram ţeapănă ca o arcașă ţintind cerul, în așteptarea păsării ce avea să se ridice. În ultima seară, când eram atât de aproape de Aiaia, încât parcă-i simţeam în aerul sărat parfumul florilor, i-am istorisit povestea pe care i-o tăinuisem până atunci, aceea cu primii bărbaţi care sosiseră pe insula mea și cum i-am pedepsit.
Stelele străluceau puternic, iar Hesperus ardea în vâlvătăi deasupra noastră.
— Nu ţi-am povestit până acum pentru că nu voiam să ne afecteze.
— Rememorarea celor întâmplate nu te mai deranjează?
În bezna traistei mele simţeam vibraţia florilor.
— Acum vreau să știi adevărul, orice ar fi.
Briza sărată adia răvășind iarba de la mal. Îmi ţinea mâna la pieptul său. Îi simţeam baterea liniștită a sângelui.
— Nu te-am zorit, a spus el. Și nu te voi zori nici acum. Știu că ai motive să nu-mi răspunzi. Dar dacă… Vreau să știi că, dacă te duci în Egipt sau oriunde altundeva, vreau să vin cu tine.
Cu fiecare bătaie a inimii, viaţa lui îmi aparţinea.
— Îţi mulţumesc, am spus.
Penelopa ne-a întâmpinat pe ţărmul Aiaiei. Soarele era sus pe cer și insula înflorise toată, poamele creșteau pe crengile lor, verdeaţă nouă
încolţise în fiecare văioagă și văgăună. Părea în largul ei în belșugul acela, făcându-ne cu mâna și strigându-ne, bucuroasă să ne revadă.
Dacă a observat cumva vreo schimbare în felul în care ne purtam unul cu altul, nu a spus nimic. Ne-a îmbrăţișat pe amândoi. A trăit liniștită, a zis, fără niciun musafir, însă s-a mai întâmplat una-alta. Se născuseră câţiva pui de lei. Ceaţa acoperise golful din răsărit trei zile încheiate și plouase atât de năprasnic, încât pârâul și-a ieșit din matcă.
Avea obrajii rumeniţi. Am trecut pe lângă laurii cu frunze lucioase, pe lângă rododendroni, prin grădină și am intrat pe ușile mari de stejar.
Am tras în piept aerul casei mele, în care se simţea din plin mirosul curat de ierburi. Am simţit plăcerea pe care o cântau adesea aezii: plăcerea întoarcerii acasă.
În odaia mea, cearșafurile patului de aur erau proaspete cum le știam. Îl auzeam pe Telemah povestindu-i mamei sale despre Scylla.
Am plecat să mă plimb desculţă pe insulă. Simţeam pământul cald sub tălpi. Florile clătinau din căpșoarele lor colorate. Un leu m-a urmat și s-a așezat lângă mine. Oare îmi luam rămas-bun? Ţinteam în sus, spre bolta vastă a cerului. La noapte, mi-am spus. La noapte, singură la lumina lunii.
M-am întors când apunea soarele. Telemah se dusese să prindă pești pentru cină și am stat cu Penelopa la masă. Degetele îi erau înverzite la vârfuri și aerul mirosea a farmece.
— De mult mă întreb ceva, am deschis discuţia. Când ne-am certat în legătură cu Atena, de unde ai știut că trebuie să îngenunchezi la
picioarele mele? Că o să mă simt rușinată?
— Ah. A fost o bănuială. Odiseu mi-a povestit odată ceva despre tine.
— Ce anume?
— Că nu mai văzuse niciun zeu care să se bucure atât de puţin că e zeu.
Am zâmbit. Până și mort, tot mă lua prin surprindere.
— Presupun că e adevărat. Mi-ai zis că modela regate, dar mai modela și gândurile oamenilor. Înaintea lui, toţi eroii erau ca Heracle sau ca Iason. Acum, copiii o să se joace de-a călătorii pe mare, de-a cuceritorii ţinuturilor potrivnice prin puterea isteţimii și a cuvintelor.
— S-ar bucura să afle asta.
Și mie mi se părea la fel. După o clipă de tăcere, i-am privit mâinile pătate, pe care le ţinea pe masă, în faţa mea.
— Nu vrei să-mi spui cum stai cu vrăjitoria?
