A zâmbit tainic, pentru sine.
— Ai avut dreptate. Ţine mai mult de voinţă. De voinţă și de muncă.
— Eu am sfârșit-o cu locul ăsta cumva. Ţi-ar plăcea să fii tu vrăjitoarea din Aiaia în locul meu?
— Cred că da. Cred că mi-ar plăcea. Însă părul meu nu arată cum trebuie. Nu seamănă defel cu al tău.
— Poţi să ţi-l vopsești.
S-a strâmbat.
— Voi spune că mi-a încărunţit de la vrăjitoriile mele de cotoroanţă.
Am râs amândouă. Terminase tapiseria și o atârnase în spatele ei, pe perete. Înotătorul se avânta în adâncurile furtunoase.
— Dacă simţi că-ţi dorești tovărășie, spune-le zeilor să-și trimită la tine fiicele obraznice. Cred că vei ști întocmai cum să te porţi cu ele.
— O voi lua drept laudă, a zis ea frecând cu degetul o pată de pe masă. Dar fiul meu? O să plece cu tine?
Mi-am dat seama că de-acum aveam emoţii.
— Dacă asta își dorește…
— Tu ce-ţi dorești?
— Îmi doresc să vină. Dacă se poate. Însă mi-a mai rămas ceva de făcut. Încă nu știu cum o să decurgă lucrurile.
Mă privea cu ochii ei cenușii liniștiţi. Avea fruntea boltită ca un templu. Graţioasă și trainică.
— Telemah a fost un fiu bun mai mult decât ar fi trebuit. Acum trebuie să fie el însuși. Și-a pus mâna pe mâna mea. Amândouă știm că
nimic nu e sigur. Însă în nimeni nu m-aș încrede mai mult decât în tine când vine vorba de vreo sarcină de îndeplinit.
Am strâns vasele și le-am spălat cu grijă, până au strălucit. Mi-am ascuţit cuţitele și le-am pus la locul lor. Am șters mesele, am spălat podeaua. Când m-am întors, în sală rămăsese doar Telemah. Ne-am dus în poieniţa noastră îndrăgită, unde discutaserăm despre Atena acum o viaţă.
— Nu știu ce se va întâmpla când voi urzi farmecul pe care vreau să-l fac, am zis. Se poate să nu meargă deloc. Probabil că puterea lui Cronos nu va funcţiona, odată extrasă din pământul ei.
— Atunci o să ne întoarcem. O să ne tot întoarcem până vei fi mulţumită.
Era atât de simplu! Voi face precum dorești. Dacă așa vei fi fericită, voi veni cu tine. Oare se poate să-ţi plesnească inima în piept? Însă nu era de-ajuns să simţi că-ţi plesnește inima și aveam acum înţelepciunea s-o recunosc. L-am sărutat și am plecat, lăsându-l acolo.
Capitolul 27
Broaștele se bălăceau în știoalne, iar salamandrele dormeau în scobiturile stâncilor. În iezer se oglindeau chipul înjumătăţit al lunii, gămăliile stelelor și, la margini, aplecate spre ea, coroanele bogate ale copacilor.
Am îngenuncheat pe malul acoperit de iarbă deasă. Adusesem cu mine vechiul vas de bronz în care-mi făcusem vrăjile chiar de la început. Am întins pe jos florile, apoi le-am tăiat pe rând tulpinile și le-am stors de sevă. Fundul vasului s-a întunecat, oglindind luna. Ultima floare n-am stors-o, ci am plantat-o acolo, pe malul luminat de soare în fiecare dimineaţă. Poate va crește mare.
Îmi simţeam frica licărindu-mi ca apa. Florile acelea o preschimbaseră pe Scylla în monstru, deși nu făcuse decât să strâmbe batjocoritor din nas. Și Glaucos devenise tot un soi de monstru, firea zeiască alungându-i toată bunătatea din el. Mi-am amintit teama resimţită când îl născusem pe Telegonus: Oare ce făptură așteaptă în mine? Închipuirea îmi înfăţișa grozăvii. O să-mi crească ţeste unsuroase și dinţi galbeni. O să mă duc întins până-n vale și o să-l sfâșii pe Telemah în bucăţi.
Totuși, mi-am zis, poate n-o să se întâmple așa. Probabil mi se vor îndeplini speranţele și chiar mă voi duce cu Telemah în Egipt și în alte
locuri. O să străbatem mările în lung și-n lat, o să ne câștigăm pâinea eu ca vrăjitoare și el ca dulgher, iar când vom reveni într-o așezare, oamenii vor ieși din case să ne întâmpine. El le va drege corăbiile, iar eu voi face vrăji de alungare a ţânţarilor și a frigurilor. Vom îndrepta amândoi, cu onestitate și cu plăcere, lumea aceasta.
Viziunea s-a deschis și mai larg, ca o floare, la fel de limpede ca iarba rece de sub tălpile mele și cerul negru de deasupra capului. Vom vedea Poarta Leilor din Micene, unde domnesc urmașii lui Agamemnon, și zidurile de piatră ale Troiei, răcorite de vânturile venite de pe vârfurile înzăpezite ale muntelui Ida. Vom merge călare pe elefanţi și prin noaptea deșertului, unde veghează zei care nici n-auziseră de titani sau de olimpieni, care nici nu ne văd măcar, așa cum nu văd nici gâzele care trudesc în nisipul de la picioarele noastre. El o să-mi spună că-și dorește copii și eu o să-i zic: „Nici nu știi ce-mi ceri”, la care el îmi va răspunde: „De astă dată nu ești singură”.
Aduc pe lume o fiică, apoi încă una. Penelopa mă ajută cu nașterea.
Durerea își face simţită prezenţa, însă dispare. Cât sunt copilele încă
mici, trăim pe insulă și ne întoarcem adesea în vizită după aceea.
Penelopa ţese la război și face farmece, cu nimfele plutindu-i în jur.
Oricât de mult ar încărunţi, nu pare să obosească deloc, o mai văd întorcându-și ochii în zare, unde așteaptă casa morţilor, cu sufletele ei.
Fiicele a căror viaţă mi-o imaginez nu seamănă defel cu Telegonus și nici una cu cealaltă. Una fugărește leii, pe când cealaltă șade într-un colţ, privind și întipărindu-și totul în minte. Nu ne mai încăpem în piele de dragoste pentru ele, le stăm la căpătâi, privindu-le chipurile adormite și șușotind despre ce-a făcut una sau cealaltă. Mergem să le cunoască și Telegonus, care domnește în livezile sale aurii. Sare de pe divan să ne îmbrăţișeze pe toţi și ni-l prezintă pe căpitanul străjilor sale, un tânăr brunet care-i rămâne mereu aproape, încă nu s-a căsătorit și poate n-o să se însoare niciodată, ne zice. Zâmbesc, închipuindu-mi cât de nemulţumită e Atena. Este atât de bine-crescut, și totuși tare și neclintit precum zidurile cetăţii sale. Nu-mi fac griji pentru el.
Am îmbătrânit. Când mă uit în oglinda de bronz lustruit, îmi văd chipul ridat. M-am îngroșat în talie și pielea a început să mi se lase.
Când mă tai cu ierburile mele, rănile se vindecă mai greu. Uneori îmi
place. Alteori simt o nemulţumire vanitoasă. Însă nu-mi doresc niciodată să mai fiu ca pe vremuri. Firește, carnea jinduiește după
pământ. Acolo și trebuie să ajungă. Într-o zi va veni Hermes să mă ducă
