SCLAVUL: De opt picioare.
SOCRATE: Construită cu ce dreaptă?
SCLAVUL: Cu asta de aici.
SOCRATE: Cu asta care se întinde dintr-un colţ la celălalt al suprafeţei de patru picioare?
SCLAVUL: Da.
SOCRATE: Oameni de şti nţă1 o numesc diagonală. Află acum, sclav al lui Menon, că daca ăsta-i numele ei, atunci cu diagonala se dobândeşte, după părerea ta, o suprafaţă îndoit de mare.
SCLAVUL: Bun de tot, Socrate.
Continuarea convorbrii cu Menon
SOCRATE: Cum ţi se pare, Menon? Datu-ne-a el drept răspuns vreo părere pe care n-a cugetat-o singur prin sine?
MENON: Nu; totul a fost al lui.
SOCRATE: Şi totuşi, cum am spus puţin mai înainte, el n-avea habar.
MENON: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: Erau deci într-însul părerile acestea ori nu?
MENON: Da.
SOCRATE: Aşadar, într-unui care nu ştie pot exista totuşi păreri adevărate despre chiar lucrurile pe care nu le ştie?
MENON: Vădit că da.
SOCRATE: Dar acum părerile acestea se răscolesc în el şi-i apar ca un vis; ci dacă-l va întreba cineva aceleaşi lucruri, repetat şi în chipuri deosebite, află că până la urmă el nu va fi cu nimic mai puţin sigur un cunoscător al lor.
MENON: Pare cu putinţă.
SOCRATE: Nu devine astfel un cunoscător fără să-l fi învăţat nimeni? Cineva care-şi ia şti nţa din sine însuşi, numai prin întrebări?
MENON: Da.
MENON
1 Termenul grec este aici oofyiorai, bineînţeles, cu sensul cel bun; îl puteam traduce tot aşa de bine şi cu matematicieni.
SOCRATE: Şi când un om îşi află singur o asemenea agonisire a şti nţei, ce-i decât o aducere-aminte?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Şi şti nţa pe care acesta o are acum, din două una: sau a primit-o cândva, sau a avut-o totdeauna.
MENON: Da.
SOCRATE: Şi, dacă spunem că a avut-o de-a pururea, atunci el a fost mereu un ştiutor; iar dac-a primil-o cândva, desigur că n-a luat-o în viaţa de acum. Sau, nu cumva l-a pregătit careva în geometrie? Că, în adevăr, el va fi în stare să facă şi mai departe aceleaşi calcule asupra întregi geometri , ba şi asupra celorlalte şti nţe în toate direcţi le. Există deci unul care să-l fi învăţat pe acesta toate şti nţele? Eşti întrucâtva îndreptăţit s-o şti , cu deosebire că e un sclav care s-a născut şi a fost crescut în casa ta.
MENON: Nimeni nu l-a pregătit până acum, cât ştiu e.
SOCRATE: Dar el, are sau nu aceste cunoştinţe?
MENON: Fără doar şi poate, Socrate; se vede doar.
SOCRATE: Dacă nu le-a luat din această viaţă, nu-i acum vădit că şi le însuşise într-o altă vreme? Şi că le avea ca lucru învăţat încă de atunci?
MENON: E limpede.
SOCRATE: Şi nu-i asta vremea când nu era om?
MENON: Da.
SOCRATE: Dacă deci şi în timpul când este şi-n acela când nu-i om au fi nţă în sine părerile adevărate, am numit pe acelea care, trezite prin întrebări devin şti nţe, nu cumva sufletul lui se va fi pregătit pentru şti nţă din veşnicie? E doar lucru vădit că omul sau are o existenţă veşnică sau este în veşnicie fără existenţă.
MENON: învederat.
SOCRATE: Dacă deci adevărul existenţei este veşnic prezent în noi, atunci sufletul poate fi nemuritor; de aceea, când se întâmplă cuiva să nu aibă la un moment dat şti nţa, ceea ce înseamnă că nu şi-a evocat cunoştinţele în amintire, nu-i aşa că el nu trebuie să piardă curajul, ci să se apuce de cercetat pentru a-şi aduce aminte?
MENON: Găsesc că vorbeşti bine, Socrate, deşi nu-mi dau seama cum.
86a
368
