Şi eu... l-am fericit pe Evenos, dacă în adevăr poate să cunoască acest meşteşug şi să înveţe pe alţii cu un preţ aşa de mic!

Prin urmare, şi eu m-aş mândri şi m-aş înălţa, dacă aş cunoaşte această artă. însă, bărbaţi atenieni, eu nu o cunosc!

în ce constă înţelepciunea lui Socrate?

Poate că unul dintre voi să mă întâmpine: „Bine, Socrate, de ce ţi se întâmplă ţie un astfel de necaz? De unde aceste clevetiri împotriva ta? De n-ai fi făcut nimic mai mult decât cealaltă lume, nu s-ar fi făcut în 1 Prodicos, retor şi fizician, discipolul lui Protogora. Despre Prodicos se spune că pretindea cincizeci de drahme pe o serie de cursuri

rezumate (Platan, Cratil, p. 384 b). ■ Protagora cerea o sută de mine pentru cursul întreg (Diogene Laertiu, IX, 52).

2 Hippias din Elis, retor şi filosof.

3 Evenos din Păros, poet elegiac şi sofist.

4 Callias a şi fost de altfel supranumit „cel bogat".

5 Vreo cinci sute de franci.

20a

12

13

21a

PLATON

jurul tău atâta vâlvă, nici atâta vorbă; trebuie să fi făcut ceva deosebit de lumea cealaltă; spune-ne ce, ca să nu te judecăm cu nesocotinţă".

Pe drept mi-ar putea rosti cineva astfel de cuvinte; de aceea voi încerca să vă arăt pentru care pricină mi s-a făcut un nume şi-o ponegrire ca aceasta. Fiţi deci cu luare-aminte, chiar cei care credeţi că vorbesc în glumă; e bine să

ştiţi că nu vă voi spune decât adevărul.

Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat, prin nimic altceva nu-1 merit decât printr-un soi de înţelepciune a mea. Vreţi să ştiţi de ce fel este această înţelepciune? Este, desigur, o înţelepciune omenească; şi eu sunt acum primejduit pentru o astfel de înţelepciune, pe când cei de care am vorbit adineauri au pe buze cu uşurinţă o înţelepciune mai presus decât cea omenească; despre aceasta eu nu vă pot spune nimic, căci nu o cunosc; cine zice că o cunosc, minte, şi vorbeşte întru ponegrirea mea.

Nu murmuraţi, bărbaţi atenieni, căci am să vă spun un lucru ce vi se va părea şi mai plin de semeţie; nu-1 voi spune însă de la mine, ci voi lăsa pe cineva mai vrednic de încrederea voastră. Asupra înţelepciunii mele, dacă

este, şi de ce fel este anume, vă voi aduce martor pe însuşi zeul din Delfi. Cred că îl cunoaşteţi pe Cherefon1; mi-este prieten încă dinjinereţe, desigur şi celor mai mulţi dintre voi; doar şi el a fost surghiunit2, şi s-a întors o dată

cu voi. Ştiţi prin urmare ce fel de om era acest Cherefon; cât de aprig la ce se apuca.-Odată s-a dus la Delfi şi a îndrăznit să întrebe pe oracol — să nu vă supere, judecătorilor, ce-am să vă spun, 1-a întrebat dacă este cineva mai înţelept decât mine. Pythia a răspuns că nimeni nu-i mai înţelept. Chgrefona murit, însă despre acest răspuns vă poate mărturisi fratele lui, care tocmai se află aici.

Aţi înţeles de ce v-am spus aceasta? Vreau să vă arăt de unde s-a iscat ura împotriva mea. Căci eu, dacă am auzit aşa ceva, îmi tot ziceam în minte: ce-o fi vrând Zeul să zică, ce-o fi vrând să înţeleagă prin aceste vorbe? Cât ştiu eu, în mintea mea, nu sunt un înţelept, nici mare nici mic. Ce-o fi vrut deci să zică prin cuvintele că aş fi cel mai înţelept? Să spună neadevărul, nu se poate, căci nu-i legiuit unui zeu.

1 Asupra lui Cherefon se poate citi în Platon, Charmides, 153 b şi în Xenofon, Memorabilia, 11,3.

2 Este vorba de „surghiunul" democraţilor, care în anul 404 au fugit de frica celor „treizeci de tirani".

14

APĂRAREA LUI SOCRATE

Multă vreme am stat aşa, nedumerit; ce-o fi vrut să zică? în sfârşit, m-am întors cu luare-aminte să cercetez lucrul în chipul următor: m-am dus la unul dintre cei ce se cred înţelepţi, ca să dovedesc acolo, de mi-ar fi fost cu putinţă, neadevărul oracolului şi să-i întorc vorba astfel: „Ai spus că sunt cel mai înţelept, şi iată unul care e mai înţelept decât mine". Am cercetat deci pe acest om — nu-i nevoie să-i dau numele în vileag, era un om politic —

şi vă voi spune doar ce părere mi-am făcut din cercetarea lui; m-am încredinţat, dintr-o convorbire cu dânsul, că

acest bărbat pare multor oameni, dar mai ales sieşi, a fi înţelept, însă de fapt nu este. Am încercat după aceea să-i arăt că el credea numai că este înţelept, însă nu era. Prin aceasta mi-am atras ura lui şi totodată pe a multora dintre cei de faţă.

Plecând de acolo, ziceam în mine însumi că tot eu trebuie să fiu mai înţelept decât acel om, deoarece deşi nici unul nu pare să fi cunoscut frumosul şi binele, totuşi el crede că le-a cunoscut, când de fapt e neştiutor, iar eu nici nu le-am cunoscut, nici nu pretind aşa ceva. Aşadar, cu oricât de puţin, tot eu rămân mai înţelept decât acesta, fiindcă ceea ce nu ştiu nu pretind că ştiu.

De aici m-am dus la altul, tot dintre cei ce se socotesc înţelepţi; dar şi de la acesta am plecat cu aceeaşi încredinţare. Mi l-am făcut şi pe ăsta duşman ca pe atâţia alţii.

Mai pe urmă m-am dus rând pe rând şi pe la alţii, deşi mişcat, mâhnit şi cu teama în suflet că am să mi-i fac vrăjmaşi. Cu toate acestea socoteam că e nevoie să pun cuvântul Zeului mai presus de orice. Găseam nimerit că

cineva vrea să afle ce înţelegea oracolul prin aceste cuvinte; ar fi trebuit să se ducă pe la toţi câţi credeau că ştiu ceva.

Mă jur pe câine1, bărbaţi ai Atenei — în faţa voastră trebuie să spun adevărul —, am dobândit următoarea încredinţare: tocmai cei cu renume mai bun mi-au părut aproape cu totul lipsiţi de înţelepciune, când îi cercetam după spusa Zeului; pe când alţii, care se credeau mai nepricepuţi, erau oameni mai deplini şi mai aproape de înţelepciune.

Ar trebui să vă arăt toate rătăcirile mele, întocmai ca ale unui om osândit la vreo caznă, numai şi numai să iasă

nebiruit oracolul Zeului.

1 Pe câine, formulă familiară, cu care se jura eroul Radamante, pentru a nu lua în deşert numele zeilor.

22a

15

PLATON

De aceea, după ce am isprăvit cu oamenii politici, m-am dus la poeţi; şi la cei de tragedii, şi la cei de ditirambi1 şi la ceilalţi, pentru ca în sfârşit să mă prind însumi mai puţin ştiutor decât aceia. Luând poemele lor cele mai bine făcute, îi tot întrebam ce înţeles au, pentru ca în acelaşi timp să şi învăţ ceva de la ei. Mi-e şi ruşine, cetăţenilor, să vă spun adevărul; şi totuşi trebuie să vi-1 spun; într-un cuvânt, mai toţi cei de faţă ar fi putut să-mi tălmăcească înţelesul lucrărilor mai bine decât înşişi autorii. Din această scurtă cercetare am cunbscut adevărul şi asupra poeţilor, cum că operele pe care le creează izvorăsc dintr-un dar al naturii, dintr-un entuziasm asemenea prorocilor şi preoţilor-profeţi,.. numai din înţelepciune nu!2 Doar şi aceştia spun multe şi frumoase lucruri, însă

nu cunosc cu adevărat cele ce tratează. Aşa mi s-au arătat poeţii... având acelaşi cusur. Cu acest prilej însă am simţit că ei, din pricina poeziei lor, se cred cei mai înţelepţi dintre oameni şi în alte privinţe, ceea ce nu erau.

M-am depărtat deci şi de dânşii, tot pe mine preţuindu-mă mai mult, întocmai ca faţă de oamenii de stat.

în sfârşit, m-am dus şi la meşteşugari. întrucât mă priveşte, ca să spun adevărul, eram sigur că nu mă pricep deloc în meseriile lor; pe de altă parte, ştiam că pe dânşii îi voi afla ştiutori de multe şi frumoase lucruri. Şi nu m-am înşelat în aceasta, căci ei cunoşteau lucruri de care eu nu aveam nici idee, arătându-se în această privinţă mai înţelepţi decât mine. Ei bine, cetăţeni atenieni, şi bunii meseriaşi mi-au părut a cădea în aceeaşi greşeală ca poeţii; fiindcă-şi practică cu artă meşteşugul lor, s-a- crezut fiecare din ei vrednic de cea mai mare înţelepciune şi în alte privinţe. Dar tocmai această nesocotinţă le-a întunecat înţelepciunea proprie.

Astfel, m-am întrebat încă o dată pe mine însumi asupra oracolului, şi mi-am zis: Oare ce-aş putea primi mai bucuros? Să fiu cum sunt, adică nici înţelept ca dânşii, nici neştiutor după neştiinţa lor, sau şi înţelept şi neştiutor, în amândouă ca dânşii? Mi-am răspuns şi mie însumi şi oracolului că mai de folos îmi este să fiu cum sunt.

Bărbaţi atenieni! Multe duşmănii mi-am ridicat dintr-o asemenea cercetare, şi 1 Dithyrambos era, propriu vorbind, un cântec în cinstea zeului Bachus, cu pronunţat caracter liric.

2 Vezi asupra acestei teorii dezvoltările din Fedru, 244 a sqq. şi Ion 533 d sqq.

16

APĂRAREA LUI SOCRATE

încă din cele mai rele şi primejdioase; aşa că multe clevetiri au pornit din acestea, de mi-a ieşit şi numele de sofist. Cei ce iau parte la o discuţie cu mine cred că eu sunt înţelept ori de câte ori se întâmplă să fiu mai tare în dovezi decât altul. însă, judecători atenieni, se pare că înţelept cu adevărat este numai Zeul; se pare că asta spune el prin oracol: că înţelepciunea omenească preţuieşte foarte puţin sau chiar nimic. Şi se pare că vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci numai s-a folosit de numele meu spre a mă da drept pildă; ca şi cum ar fi vrut să zică omenirii: „Oamenilor! Cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi Socrate, şi-a dat seama că el nu preţuieşte nimic pentru înţelepciunea ce duce la cunoaşterea adevărului".