29
PLATON
APĂRAREA LUI SOCRATE
Dar eu în cursul întregii vieţi m-am arătat întotdeauna la fel, 33a acelaşi om în treburile publice, mult-puţin cât am lucrat, ca şi în viaţa particulară. N-am îngăduit nimic nimănui împotriva dreptăţii, nici ăstora despre care ponegri toni mei spun că-mi sunt şcolari1.
„Şcolarii" lui Socrate
învăţător n-am fost nimănui până astăzi; dar dacă cineva, tânăr sau bătrân, a dorit să mă audă cum vorbesc, ori să
afle cum îmi fac datoria, eu nu l-am ţinut de rău şi nu l-am oprit; n-am luat bani de la nimeni să
b stau de vorbă cu el şi n-am respins pe nimeni de a discuta cu mine, fiindcă nu mi-ar fi dat bani. Dimpotrivă, am îngăduit de-a valma, şi celui bogat şi celui sărac, să mă întrebe; şi, dacă a voit să mă asculte ce vorbesc, i-am îngăduit să-mi şi răspundă. Acum, de s-a făcut vreunul dintre aceştia om de treabă ori de nu, eu nu mi-aş putea însuşi pe drept răspunderea, deoarece nici n-am făgăduit până azi cuiva vreo învăţătură, nici n-am dat lecţii nimănui. Cine susţine că a primit lecţii de la mine ori m-a ascultat vorbind ca particular altceva decât m-au auzit cu toţi ceilalţi, să ştiţi că acela nu spune adevărul.
Dar să vedem de ce unii simt plăcere să-şi petreacă mai toată
c vremea cu mine? De altfel, atenieni, aţi auzit şi până acum de ce v-am spus adevărul întreg: fiindcă le place să
mă asculte cum cercetez pe cei ce se cred înţelepţi fără a fi. Pasămite, nu este lipsită de farmec o astfel de cercetare. Mie, cum v-am spus, această sarcină mi-a fost hărăzită de Zeu, prin oracole, prin vise, prin tot chipul cum i se destăinuieşte vreodată omului ursita şi porunca zeiască.
Şi lucrurile, cetăţeni atenieni, sunt nu numai adevărate, dar uşor de dovedit; căci dacă eu stric pe unii tineri, iar pe alţii i-am şi stricat, ar fi
d trebuit ca unii dintr-înşii, când au ajuns în puterea vârstei, să-şi fi dat seama că eu i-am stricat odinioară, pe când erau copii, prin relele mele poveţe, şi ar fi trebuit să se ridice acum împotriva mea, să mă învinuiască şi să
se răzbune. Dacă ei înşişi n-ar fi voit să facă aceasta, s-ar fi găsit măcar cineva dintre rudele lor care să-şi aducă
aminte de ei şi să-i răzbune: părinţi, ori fraţi, ori alte neamuri, care au avut — dacă au avut — de îndurat vreun rău din partea mea, faţă de-ai lor.
e E drept că văd aici în faţă pe mulţi dintre dânşii; iată mai întâi pe covârstnicul si concetăţeanul meu Criton, tatăl acestui Critobulos; pe
Este vorba de Alcibiade şi Critias.
30
Lysamias din Sphettos, tatăl acestui Eschine1; pe cefisianul Antifon, tatăl lui Epigene; iată şi pe alţii, ai căror fraţi au luat parte la convorbirile mele: Nicostrat al lui Theodotid, frate cu Theodot — drept e că Theodot e mort şi că nu l-ar mai putea ruga —; Paralos al lui Demodocos, frate cu Theages; Adimantos al lui Ariston şi fratele său Platon; Aiantodor şi frate-său Apolodor2 şi mulţi alţii, pe care i-aş mai putea numi. Dintre aceştia Meletos măcar pe unul ar fi trebuit să ni-1 aducă martor în cuvântarea sa. Dacă, a uitat atunci, să aducă unul acum — eu îi dau voie — şi să arate dacă are ceva de spus în această privinţă, însă, cetăţeni, de la aceştia veţi afla tocmai contrariul; toţi sunt gata să-mi sară în ajutor mie, un corupător, un răufăcător al rudelor lor, cum s-au pronunţat Meletos şi Anytos. înţeleg, de asemenea, că s-ar putea ca stricaţii să aibă cuvântul lor de a-mi veni într-ajutor; dar cei nestricaţi, care sunt acum bărbaţi în vârstă, legaţi de aceştia prin înrudire, ce zor ar avea ei să mă apere, dacă n-ar fi la mijloc dreptatea mea — sfânta dreptate — şi dacă n-ar şti că Meletos minte, iar eu spun adevărul?
Socrate nu face rugăminţi umilitoare
Acum fie, cetăţeni! Ce-am avut de zis în apărarea mea am spus; sunt, cred, destule şi ar fi de prisos oricâte aş
mai înşira, de acelaşi fel.
S-ar putea însă ca unul dintre voi, aducându-şi aminte de te-miri-ce împrejurare proprie, să mă ţină de rău, zicând cum el, într-un proces mai mic decât acesta, a fost nevoit să se roage de judecători cu multe lacrimi, pentru a stârni mila, cum şi-a adus la judecată copilaşii, prieteni mulţi şi rude. Iar eu, într-o pricină cât se pare de cea mai mare primejdie, să nu întrebuinţez nici unul din aceste mijloace? Cugetând în sine acestea, cineva s-ar înăspri poate faţă de mine, s-ar mânia şi m-ar osândi cu ciudă în faţa urnei.
Dacă deci este vreunul dintre voi — ceea ce n-aş crede —, dar dacă în sfârşit este, aş fi în drept să-i răspund următoarele: „Am şi eu, preabunule, ceva rude, căci, vorba lui Homer: N-am răsărit din stejar şi 1 Nu e vorba de oratorul adversar al lui Demostene, care a trăit mai târziu. Ct. Diogene Laertiu, II, 7.
2 Toţi elevi şi amici ai lui Socrate.
31
34a
PLATON
nu m-am născut din o stâncă^, ci din oameni". Am şi eu, cetăţeni atenieni, rude; am şi trei copii2. Unul acum e mare, iar doi sunt încă mici... cu toate acestea nu voi aduce aici pe nici unul, pentru a vă ruga să mă scăpaţi prin voturile voastre. De ce nu voi face una ca asta? Nu
e fiindcă sunt mândru, bărbaţi ai Atenei, nici fiindcă vă dispreţuiesc; şi nu este vorba nici dacă întâmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta, la vârsta mea, cu trecutul şi numele meu, adevărat sau mincinos; doar e ştiut lucru că Socrate se deosebeşte prin ceva de
35a ceilalţi oameni.
Ar fi ruşinos, în adevăr, dacă s-ar purta astfel şi acei dintre voi care se cred deosebiţi prin înţelepciune, bărbăţie sau altă virtute. Am văzut adeseori pe mulţi în felul acesta. Deşi în sine erau foarte încrezuţi, când au apărut la judecăţi s-au umilit în chip necrezut, socotind poate că, dacă mor, îndură o groaznică suferinţă; sau, dacă voi nu i-aţi fi osândit la moarte, ar fi rămas nemuritori! Acest fel de oameni îmi pare că fac b statul nostru de ocară
până într-atât, că şi străinii au ajuns să spună că la atenieni oamenii cei mai renumiţi prin virtute, chiar cei puşi de ei înşişi în fruntea dregătoriilor şi celorlalte locuri de cinste, nu se deosebesc întru nimic de femei.
Aceasta, bărbaţi ai Atenei, nu se cuvine să o facem nici noi, cei ce părem a fi ceva; nici voi n-ar trebui să ne îngăduiţi, dacă noi am vrea să facem; dimpotrivă, să arătaţi că mult mai iute aţi osândi pe cel ce joacă asemenea piese de teatru, cu scopul de a stârni mila voastră (dar care de fapt face de râs oraşul), decât pe acela care aşteaptă în linişte hotărârea voastră.
Lăsând deoaprte însă faima fiecăruia, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să te rogi de judecător şi să scapi prin rugăminţi, ci să-1 înveţi şi să-1 convingi; că doar nu de aceea sade judecătorul acolo, ca să jertfească dreptatea pentru hatâruri, ci ca să judece după ea; el ajurat nu că va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după
legi. De aceea, nici noi nu trebuie să vă îmbiem să juraţi strâmb, nici voi să nu vă lăsaţi târâţi de noi; nici unii, nici ceilalţi n-am respecta pietatea.
1 Homer, Odiseea, XIX, 163. Astfel întreabă Penelopa pe Odiseu, pe care încă nu-1 recunoscuse. Aici versul este aproape întreg, numai verbele sunt schimbate, la persoana I în loc de a H-a.
2 Lamprocles, Sofroniscos şi Menexenos.
APĂRAREA LUI SOCRATE
Nu-mi cereţi deci, bărbaţi ai Atenei, să fac ce nu socot vrednic, drept şi sfânt, pe Zeus, mai ales sfânt, când sunt învinuit de acest Meletos şi pentru călcarea religiei!
