Dacă umblu deci acum printre oameni şi-i cercetez, străduinţa mi-este să mă încredinţez de spusa Zeului, ori de câte ori se întâmplă să cred despre cineva, cetăţean sau străin, că este înţelept. îndată ce nu-1 găsesc astfel, îi dovedesc că nu este înţelept, întărind prin asta spusa Zeului. Din cauza acestei străduinţe n-am avut răgaz să fac ceva mai de seamă nici ca cetăţean în stat, nici ca membru al familiei, ci am rămas într-o neîntreruptă sărăcie, slujitor neîntrerupt al Zeului.

Din ce s-au stârnit duşmăniile lui Socrate?

Urmarea acestora a fost că mulţi tineri, îndeosebi cei ce au răgaz, feciorii celor mai bogaţi, mă însoţesc de bunăvoie şi sunt bucuroşi să mă asculte cum cercetez oamenii; ba, adeseori imitându-mă, s-apucă şi ei să

cerceteze pe alţii. Prin astfel de îndeletniciri, ei găsesc, se vede, mare belşug de oameni care cred a şti ceva când de fapt nu ştiu nimic sau prea puţin. Din această pricină, cei cercetaţi de dânşii se supără, dar nu pe ei, ci iarăşi pe mine, şi spun că este un oarecare Socrate, foarte nelegiuit, care strică pe tineri. Dacă-i întreabă cineva ce făptuieşte sau ce învaţă pe tineri acest Socrate, ei nu pot răspunde nimic, fiindcă nu ştiu.

Pe de altă parte însă, pentru a nu părea că pregetă, răspund cu cele ce se spun de obicei împotriva tuturor cugetătorilor: că cercetez cele cereşti şi cele subpământene, că nu cred în zei şi că faptele rele eu le înfăţişez mai bune prin vorbire. Cred şi eu; că doar n-o să spună adevărul cum sunt daţi în vileag atunci când se fac a şti ceva şi nu ştiu nimic.

23a

17

PLATON

e Aşadar, aceştia fiind ambiţioşi, pătimaşi şi mulţi la număr şi vorbind mereu împotriva mea în chip convingător, au izbutit vreme îndelungată să vă umple urechile cu intrigi pătimaşe. Dintr-aceştia s-au ales împotriva mea cu tot dinadinsul Meletos, Anytos şi Lycon. Meletos mă

urmăreşte ca din partea poeţilor, Anytos din partea meseriaşilor şi a

24a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor. De aceea am spus încă de la început că m-aş minuna singur, dacă aş fi în stare într-un timp aşa de scurt să dărâm o defăimare ce durează de atâta vreme.

Acesta este, bărbaţi ai Atenei, adevărul pe care eu vi-1 spun în faţă, fără înconjur şi fără să scad din el vreo parte,

nici însemnată, nici neînsemnată; şi totuşi ştiu că tocmai asta îmi atrage ură: încă o dovadă că spun adevărul, că

sunt ponegriri împotriva mea şi că în ele, nu în

b mine, stă vinovăţia. Acum ori mai târziu, când veţi cerceta, vă veţi încredinţa că este aşa.

învinuirea lui Meletos

Asupra faptelor de care m-au învinovăţit cei dintâi vrăjmaşi, cred că este de ajuns această apărare în faţa voastră.

Acum voi încerca să mă apăr faţă de „cinstitul", cum îşi zice, şi „patriotul" Meletos, precum şi faţă de cei din urmă pârâtori.

Să mai luăm o dată actul de învinuire, cel întărit cu jurământ; să-1 citim iarăşi, ca şi cum alţii ar fi acum pârâtorii. Iată ce cuprinde: Socrate săvârşeşte nedreptăţi; el strică pe tineri, nesocoteşte pe zeii în care crede statul şi se închină la alte zeităţi, noi. Aşa glăsuieşte actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act.

Spune că săvârşesc nedreptăţi, stricând pe tineri.

Mă întorc şi întâmpin: Meletos, bărbaţi atenieni, săvârşeşte nedreptăţi; el îşi bate joc de lucruri serioase, chemând în judecată cu nesocotinţă pe oameni, ocupându-se de lucruri în care se face a se pricepe, dar cu care de fapt nu s-a ocupat niciodată. Că este adevărat, voi încerca îndată să dovedesc.

— Vino, Meletos, mai aproape! Vino şi spune-mi, găseşti cu cale sau nu ca tinerii să devină cât mai virtuoşi?

— Găsesc, îi răspunse.

— Ia spune acum acestei lumi, zise Socrate, cine-i face oameni de treabă? Fără îndoială, ştii cine, de vreme ce te ocupi de acestea. Căci

18

APĂRAREA LUI SOCRATE

iată, pe mine care îi stric, cum zici tu, m-ai găsit; m-ai chemat în judecată în faţa acestora şi mi-aduci învinuiri. Ia arată-mi acum pe unul care îi face oameni de treabă; spune-i numele ca să-1 audă şi aceştia. Cine este?

MELETOS...?

SOCRATE: Vezi, Meletos, că taci şi nu eşti în stare să-mi răspunzi? Şi cu toate astea, nu-ţi pare ruşinos şi nu-ţi pare o dovadă îndestulătoare ce spun, că nu te ocupi de acestea de fel? Spune-mi dar tu, virtuosule, cine-i face pe tinerii noştri virtuoşi?

MELETOS: Legile.

SOCRATE: Dar nu te întreb asta, preavirtuosule! Cine anume este omul care din capul locului le cunoaşte şi pe acestea?

MELETOS: Judecătorii de aici, Socrate.

SOCRATE: Cum, Meletos, sunt aceştia în stare să dea creştere tinerilor, să-i facă mai virtuoşi?

MELETOS: Fără îndoială.

SOCRATE: Toţi sunt în stare sau numai unii?

MELETOS: Toţi.

SOCRATE: Pe Hera, minunat vorbeşti; o adevărată comoară de oameni folositori ne-ai descoperit. Dar ce zici despre aceşti auditori? Pot şi ei să facă din tineri oameni de treabă sau nu?

MELETOS: Şi ei.

SOCRATE: Dar senatorii?

MELETOS: Şi senatorii.

SOCRATE: Bine, Meletos, nici marea mulţime care vine în adunări, nici aceştia nu strică pe tineri, sau şi aceştia îi fac mai virtuoşi?

MELETOS: Şi aceştia.

SOCRATE: Pe cât se pare, aşadar, toţi atenienii fac din tineri cunoscători ai frumosului şi slujitori ai binelui, numai eu îi stric. Aşa zici?

MELETOS: Tocmai aşa.

SOCRATE: Mare nenorocire arunci pe capul meu! Dar răspunde-mi mai departe. Oare despre creşterea cailor tot aşa crezi că stau lucrurile? Adică toţi oamenii sunt în stare să-i crească, desăvârşindu-i, şi numai unul îi strică?

Sau tocmai pe dos: unul singur este în stare să-i desăvârşească prin îngrijire, sau în tot cazul foarte puţini, pe când marea mulţime, dimpotrivă, când umblă cu caii şi-i foloseşte, îi strică?

19

25a

*

PLATON