De aici m-am dus la altul, tot dintre cei ce se socotesc înţelepţi; dar şi de la acesta am plecat cu aceeaşi încredinţare. Mi l-am făcut şi pe ăsta duşman ca pe atâţia alţii.
Mai pe urmă m-am dus rând pe rând şi pe la alţii, deşi mişcat, mâhnit şi cu teama în suflet că am să mi-i fac vrăjmaşi. Cu toate acestea socoteam că e nevoie să pun cuvântul Zeului mai presus de orice. Găseam nimerit că
cineva vrea să afle ce înţelegea oracolul prin aceste cuvinte; ar fi trebuit să se ducă pe la toţi câţi credeau că ştiu ceva.
Mă jur pe câine1, bărbaţi ai Atenei — în faţa voastră trebuie să spun adevărul —, am dobândit următoarea încredinţare: tocmai cei cu renume mai bun mi-au părut aproape cu totul lipsiţi de înţelepciune, când îi cercetam după spusa Zeului; pe când alţii, care se credeau mai nepricepuţi, erau oameni mai deplini şi mai aproape de înţelepciune.
Ar trebui să vă arăt toate rătăcirile mele, întocmai ca ale unui om osândit la vreo caznă, numai şi numai să iasă
nebiruit oracolul Zeului.
1 Pe câine, formulă familiară, cu care se jura eroul Radamante, pentru a nu lua în deşert numele zeilor.
22a
15
PLATON
De aceea, după ce am isprăvit cu oamenii politici, m-am dus la poeţi; şi la cei de tragedii, şi la cei de ditirambi1 şi la ceilalţi, pentru ca în sfârşit să mă prind însumi mai puţin ştiutor decât aceia. Luând poemele lor cele mai bine făcute, îi tot întrebam ce înţeles au, pentru ca în acelaşi timp să şi învăţ ceva de la ei. Mi-e şi ruşine, cetăţenilor, să vă spun adevărul; şi totuşi trebuie să vi-1 spun; într-un cuvânt, mai toţi cei de faţă ar fi putut să-mi tălmăcească înţelesul lucrărilor mai bine decât înşişi autorii. Din această scurtă cercetare am cunbscut adevărul şi asupra poeţilor, cum că operele pe care le creează izvorăsc dintr-un dar al naturii, dintr-un entuziasm asemenea prorocilor şi preoţilor-profeţi,.. numai din înţelepciune nu!2 Doar şi aceştia spun multe şi frumoase lucruri, însă
nu cunosc cu adevărat cele ce tratează. Aşa mi s-au arătat poeţii... având acelaşi cusur. Cu acest prilej însă am simţit că ei, din pricina poeziei lor, se cred cei mai înţelepţi dintre oameni şi în alte privinţe, ceea ce nu erau.
M-am depărtat deci şi de dânşii, tot pe mine preţuindu-mă mai mult, întocmai ca faţă de oamenii de stat.
în sfârşit, m-am dus şi la meşteşugari. întrucât mă priveşte, ca să spun adevărul, eram sigur că nu mă pricep deloc în meseriile lor; pe de altă parte, ştiam că pe dânşii îi voi afla ştiutori de multe şi frumoase lucruri. Şi nu m-am înşelat în aceasta, căci ei cunoşteau lucruri de care eu nu aveam nici idee, arătându-se în această privinţă mai înţelepţi decât mine. Ei bine, cetăţeni atenieni, şi bunii meseriaşi mi-au părut a cădea în aceeaşi greşeală ca poeţii; fiindcă-şi practică cu artă meşteşugul lor, s-a- crezut fiecare din ei vrednic de cea mai mare înţelepciune şi în alte privinţe. Dar tocmai această nesocotinţă le-a întunecat înţelepciunea proprie.
Astfel, m-am întrebat încă o dată pe mine însumi asupra oracolului, şi mi-am zis: Oare ce-aş putea primi mai bucuros? Să fiu cum sunt, adică nici înţelept ca dânşii, nici neştiutor după neştiinţa lor, sau şi înţelept şi neştiutor, în amândouă ca dânşii? Mi-am răspuns şi mie însumi şi oracolului că mai de folos îmi este să fiu cum sunt.
Bărbaţi atenieni! Multe duşmănii mi-am ridicat dintr-o asemenea cercetare, şi 1 Dithyrambos era, propriu vorbind, un cântec în cinstea zeului Bachus, cu pronunţat caracter liric.
2 Vezi asupra acestei teorii dezvoltările din Fedru, 244 a sqq. şi Ion 533 d sqq.
16
APĂRAREA LUI SOCRATE
încă din cele mai rele şi primejdioase; aşa că multe clevetiri au pornit din acestea, de mi-a ieşit şi numele de sofist. Cei ce iau parte la o discuţie cu mine cred că eu sunt înţelept ori de câte ori se întâmplă să fiu mai tare în dovezi decât altul. însă, judecători atenieni, se pare că înţelept cu adevărat este numai Zeul; se pare că asta spune el prin oracol: că înţelepciunea omenească preţuieşte foarte puţin sau chiar nimic. Şi se pare că vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci numai s-a folosit de numele meu spre a mă da drept pildă; ca şi cum ar fi vrut să zică omenirii: „Oamenilor! Cel mai înţelept dintre voi este acela care, ca şi Socrate, şi-a dat seama că el nu preţuieşte nimic pentru înţelepciunea ce duce la cunoaşterea adevărului".
Dacă umblu deci acum printre oameni şi-i cercetez, străduinţa mi-este să mă încredinţez de spusa Zeului, ori de câte ori se întâmplă să cred despre cineva, cetăţean sau străin, că este înţelept. îndată ce nu-1 găsesc astfel, îi dovedesc că nu este înţelept, întărind prin asta spusa Zeului. Din cauza acestei străduinţe n-am avut răgaz să fac ceva mai de seamă nici ca cetăţean în stat, nici ca membru al familiei, ci am rămas într-o neîntreruptă sărăcie, slujitor neîntrerupt al Zeului.
Din ce s-au stârnit duşmăniile lui Socrate?
Urmarea acestora a fost că mulţi tineri, îndeosebi cei ce au răgaz, feciorii celor mai bogaţi, mă însoţesc de bunăvoie şi sunt bucuroşi să mă asculte cum cercetez oamenii; ba, adeseori imitându-mă, s-apucă şi ei să
cerceteze pe alţii. Prin astfel de îndeletniciri, ei găsesc, se vede, mare belşug de oameni care cred a şti ceva când de fapt nu ştiu nimic sau prea puţin. Din această pricină, cei cercetaţi de dânşii se supără, dar nu pe ei, ci iarăşi pe mine, şi spun că este un oarecare Socrate, foarte nelegiuit, care strică pe tineri. Dacă-i întreabă cineva ce făptuieşte sau ce învaţă pe tineri acest Socrate, ei nu pot răspunde nimic, fiindcă nu ştiu.
Pe de altă parte însă, pentru a nu părea că pregetă, răspund cu cele ce se spun de obicei împotriva tuturor cugetătorilor: că cercetez cele cereşti şi cele subpământene, că nu cred în zei şi că faptele rele eu le înfăţişez mai bune prin vorbire. Cred şi eu; că doar n-o să spună adevărul cum sunt daţi în vileag atunci când se fac a şti ceva şi nu ştiu nimic.
23a
17
PLATON
e Aşadar, aceştia fiind ambiţioşi, pătimaşi şi mulţi la număr şi vorbind mereu împotriva mea în chip convingător, au izbutit vreme îndelungată să vă umple urechile cu intrigi pătimaşe. Dintr-aceştia s-au ales împotriva mea cu tot dinadinsul Meletos, Anytos şi Lycon. Meletos mă
urmăreşte ca din partea poeţilor, Anytos din partea meseriaşilor şi a
24a oamenilor politici, Lycon din partea oratorilor. De aceea am spus încă de la început că m-aş minuna singur, dacă aş fi în stare într-un timp aşa de scurt să dărâm o defăimare ce durează de atâta vreme.
Acesta este, bărbaţi ai Atenei, adevărul pe care eu vi-1 spun în faţă, fără înconjur şi fără să scad din el vreo parte,
nici însemnată, nici neînsemnată; şi totuşi ştiu că tocmai asta îmi atrage ură: încă o dovadă că spun adevărul, că
sunt ponegriri împotriva mea şi că în ele, nu în
b mine, stă vinovăţia. Acum ori mai târziu, când veţi cerceta, vă veţi încredinţa că este aşa.
învinuirea lui Meletos
Asupra faptelor de care m-au învinovăţit cei dintâi vrăjmaşi, cred că este de ajuns această apărare în faţa voastră.
Acum voi încerca să mă apăr faţă de „cinstitul", cum îşi zice, şi „patriotul" Meletos, precum şi faţă de cei din urmă pârâtori.
Să mai luăm o dată actul de învinuire, cel întărit cu jurământ; să-1 citim iarăşi, ca şi cum alţii ar fi acum pârâtorii. Iată ce cuprinde: Socrate săvârşeşte nedreptăţi; el strică pe tineri, nesocoteşte pe zeii în care crede statul şi se închină la alte zeităţi, noi. Aşa glăsuieşte actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act.
Spune că săvârşesc nedreptăţi, stricând pe tineri.
