SOCRATE: Răspunde-mi, cinstitule, căci şi legea îţi porunceşte să răspunzi. Este cineva care vrea să i se facă
rău?
MELETOS: Fără îndoială că nu.
SOCRATE: Foarte bine; dar pentru care din două mă tragi în judecată, fiindcă stric tineretul şi-1 fac mai rău cu tot dinadinsul sau fiindcă o fac fără de voie?
MELETOS: Cu tot dinadinsul.
SOCRATE: Cum asta, Meletos? La vârsta ta eşti cu atât de mult mai înţelept ca mine, la această vârstă, încât să
ştii că răii fac numai rău în preajma lor, cei buni numai bine, pe când eu am rămas în acest hal de neştiinţă încât nu-mi dau seama nici măcar de atât, că dacă voi face pe convieţuitorii mei păcătoşi voi fi însumi în primejdie de a primi răul de la dânşii? Ba încă să fac răul cu o înverşunare şi... cum zic cu tot dinadinsul? Nu mă poţi convinge de aceasta, Meletos, nici pe mine şi, socotesc, pe nici un alt om.
Din două una: ori nu-i stric, ori, dacă îi stric, o fac fără de voie; deci tu şi într-un caz şi în altul minţi. Dacă, pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după care să fiu judecat pentru asemenea greşeli făcute fără voie, însă pe cale particulară — trebuia să mă fi luat şi să mă fi învăţat, şi să-mi fi luminat mintea.
Este învederat că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta de a mai face ceea ce făceam APĂRAREA LUI SOCRATE
fără de voie. Tu însă ai fugit de întâlnirile cu mine, n-ai voit să mă luminezi cu învăţăturile tale; în schimb mă
duci la judecată, unde legea porunceşte să fie târâţi cei ce au nevoie de pedeapsă, nu de învăţătură.
Bărbaţi atenieni! Cu toate că acum socotesc învederat ce-am spus şi adineauri, că Meletos niciodată n-a avut habar de lucrurile acestea, însemnate sau mărunte, totuşi, Meletos, eu ţie mă adresez iarăşi. Cum zici că stric pe tineri? Este oare limpede şi lămurit că prin actul de învinuire, pe care însuţi l-ai scris, spui că eu răspândesc învăţătura de a nu se crede în zeii în care crede statul, ci în alte divinităţi, noi? Nu zici că prin astfel de învăţături stric pe tineri?
MELETOS: Da, asta o susţin cu tărie.
SOCRATE: Ei bine, Meletos, tocmai în numele zeilor de care e vorba, spune-mi ceva mai lămurit şi mie şi acestor judecători. Eu unul nu pot pricepe pe care din două susţii: că învăţ pe tineri să creadă în oarecare zei? Că, prin urmare, şi eu socot că există anumiţi zei şi nu sunt cu desăvârşire ateu? Că deci prin aceasta nu săvârşesc o călcare de lege, însă mă învinuieşti că nu cred în aceiaşi zei în care crede statul, ci în alţii? Ori susţii că nu cred deloc în zei şi că învăţ şi pe alţii o astfel de necredinţă?
MELETOS: Aceasta din urmă susţin: că nu crezi deloc în zei.
SOCRATE: O, minunate Meletos, de ce susţii aşa ceva? Cum, nici despre soare şi lună eu nu cred, ca toată
lumea, că sunt zeităţi?
MELETOS: Pe Zeus, judecătorilor, el zice că soarele este o piatră, luna un pământ.
SOCRATE: Poate crezi, prietene Meletos, că învinuieşti pe Anaxagora1. Oare până într-atât dispreţuieşti pe aceşti judecători? Până într-atât de necitiţi îi crezi, încât nu ştiu că operele lui Anaxagora din Clazomene sunt pline de aceste învăţături?
Dar... după Meletos, tinerii învaţă de la mine cele ce ei le aud atât de des pentru cel mult o drahmă la orhestră2; acolo unde se batjocoreşte
1 Anaxagora s-a născut pe la 500, în Clazomene; pe la 475 acest genial filosof profesa în Atena sistemul său cosmogonic. Osândit la moarte, el izbuteşte să-şi preschimbe pedeapsa în surghiun. Moare în 428. Este cel dintâi care concepe creatorul ca pe un Dumnezeu extramundan.
2 Preţul unui loc în teatru era o drahmă (aproape un franc). în orhestră cânta corul; se ştie că tragediile lui Euripide, mai ales părţile corului, erau cam încărcate de sentinţe şi idei filosofice.
20
21
PLATON
e Socrate, dacă bineînţeles el şi-ar însuşi acele teorii, e drept, întrucâtva ciudate!
în numele lui Zeus! Astfel îţi par eu cu tot dinadinsul: că nu cred în existenţa nici unui zeu?
MELETOS: Jur pe Zeus că nu recunoşti pe nici unul.
SOCRATE: Eşti de rea-credinţă, Meletos! Cât se pare, vorbeşti ceea ce tu însuţi nu crezi.
Judecători atenieni, acest om îmi pare un îndrăzneţ şi neînfrânat. El m-a chemat în judecată fără nici un rost, târât doar de cutezanţa, de neînfrânarea şi tinereţea lui. Seamănă cu unul care aruncă o ghicitoare 27a de ispitire; îşi zice: „Oare înţeleptul acesta numit Socrate va ghici că glumesc şi că spun lucruri pe care nu le cred nici eu?
Izbuti-voi oare să-1 înşel pe el şi pe ceilalţi ascultători?" Acestea îmi pare că spune în actul său de învinuire —
lucruri ce se bat cap în cap; ca şi cum ar zice: „Socrate calcă legea necrezând în zei, dai' crezând în ei". Nu! Nu este serios!
Dar, bărbaţi atenieni, să cercetăm împreună, cum ni se înfăţişează o astfel de contrazicere? Răspunde-mi, Meletos, la întrebări; iar voi b aduceţi-vă aminte de ceea ce v-am rugat la început şi nu vă supăraţi dacă voi vorbi în chipul meu obişnuit.
Este vreun om, Meletos, care să creadă că se săvârşesc fapte omeneşti, însă nu există oameni?
MELETOS: ...
SOCRATE: Să-mi răspundă, judecători, şi să nu tot facă zgomot într-un fel sau altul.
Este cineva care crede că nu există cai, însă există lucruri privitoare la cai? Că nu există flaut, însă există o artă a flautului? Nu se poate, o, tu, cel mai bun dintre oameni; îţi răspund eu şi ţie şi acestor judecători, dacă tu nu vrei să răspunzi. Spune-mi măcar atât: este cineva care crede în cele divine, însă nu crede în daimoni?1 c MELETOS: Nu este.
SOCRATE: Cât de mult mă ajuţi, că te-ai hotărât în sfârşit să-mi răspunzi... silit de aceştia! Au nu susţii că eu cred şi învăţ tineretul
1 Vezi, asupra înţelesului cuvântului daimon, voi. II din Banchetul, 200 e.
22
