sau frate mai mare, cercetând mereu să vă conving că trebuie să vă îngrijiţi de virtute. Dacă aş fi avut vreun folos din acestea, dacă le-aş fi făcut pentru bani, aş fi avut de spus vreun cuvânt; vedeţi însă că şi pârâtorii mei, cu toate că m-au învinuit fără ruşine pentru multe şi de toate, n-au cutezat totuşi să mă vorbească în această privinţă; n-au putut să aducă un martor că am primit sau am cerut vreodată plată.

Cât despre mine, aduc un martor puternic că şi aici spun adevărul; este sărăcia mea.

1 Cuvântul înseamnă şi ţânţar şi pinten. Există însă o „muscă de cal" specială, deosebită de musca obişnuită; credem că de aceasta-i vorba aici.

27

31a

i

32a

PLATON

De ce Socrate n-a făcut politică?

Poate vi se pare ciudat că eu numai în chip particular umblu pe la unul şi altul, şi-mi fac de lucru şi vă sfătuiesc, iar în chip public nu îndrăznesc să mă înfăţişez în faţa mulţimii, ca să dau sfaturi statului; pricina este tot ceea ce m-aţi auzit adeseori spunând, că am în mine ceva divin, un spirit1, despre care Meletos a scris şi în actul de învinuire, pentru a mă batjocori.

Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca un glas. îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să fac, însă nu mă împinge niciodată la ceva. El m-a oprit de a face politică; şi mi se pare că-i foarte bine venită această împotrivire. în adevăr, bărbaţi ai Atenei, vă spun cu siguranţă: dacă m-aş fi apucat să fac politică, de mult aş fi fost pierdut şi nu v-aş mai fi fost de folos nici vouă întru nimic, nici mie însumi.

Nu vă supăraţi că vă spun acest adevăr. Nu este om care s-a împotrivit cu hotărâre marii mulţimi — aceasta sau alta — care să fi înlăturat mai multe nedreptăţi şi călcări de lege în statul său şi care să fi scăpat cu viaţă. Este, prin urmare, o necesitate ca, dacă cineva într-adevăr se luptă pentru dreptate şi vrea să fie teafăr oricât de puţină

vreme, să lucreze ca simplu particular, nu ca om politic.

Puternice dovezi vă voi aduce în sprijin; şi nu vorbe, ci tocmai ce preţuiţi mai mult, fapte. Ascultaţi ce mi s-a întâmplat, ca să vedeţi că pentru nimic în lume eu nu ies din calea dreptăţii; că pentru ea nu mă tem nici de moarte — căci era gata să pier, fiindcă nu m-am supus unei nedreptăţi. Sunt lucruri supărătoare, privitoare la judecăţi, însă lucruri adevărate.

Eu, cetăţeni atenieni, n-am cârmuit niciodată; n-am avut nici o slujbă de stat; am fost însă o dată senator. S-a întâmplat că tribul Antiohis2, din care fac parte, era de rând în pritaneu; tocmai atunci aţi hotărât să judecaţi deodată pe cei zece căpitani de oştire — ceea ce era

1 Daimonion; acest „înger păzitor", după expresia unora, nu poate fi altceva decât personificarea propriei sale conştiinţe.

2 Phyle Antiohis; fiecare din cele zece triburi trimiteau câte cincizeci de senatori în bouleuterion; o secţie din acestea era în slujbă treizeci şi cinci de zile pe an, în care timp se numea prytaneia; clădirea unde se întruneau pritanii era numită prytaneion sau tholos; cei cincizeci de pritani luau masa în tholos.

APĂRAREA LUI SOCRATE

o călcare de lege1 —, fiindcă n-au înmormântat soldaţii căzuţi în lupta pe mare2; voi înşivă aţi recunoscut călcarea de lege, ceva mai târziu. Eu singur dintre pritani m-am împotrivit vouă, ca să nu se calce legea; avocaţii voştri se pregăteau să mă tragă în judecată, să mă urmărească; voi eraţi aţâţaţi şi ţipaţi împotriva mea; eu am rămas însă nestrămutat în părerea că mai degrabă trebuie să înfrunt orice primejdie împreună cu legea şi dreptatea, decât să merg cu nedreptele voastre hotărâri de teama lanţurilor sau morţii.

Acestea s-au întâmplat pe vremea stăpânirii populare3; când a venit însă la cârmă stăpânirea celor puţini, „cei treizeci" ne-au trims poruncă mie şi la alţi patru, în sala pritanilor, să aducem din Salamina pe Leon

Salamineanul4, spre a fi omorât; au dat şi alte porunci la fel multor cetăţeni, voind să acopere de păcate pe cât mai mulţi. Eu şi atunci le-am arătat, nu cu vorba, ci cu fapta, că nu-mi pasă de moarte — nu ştiu dacă nu vorbesc cam aspru —, dar că grija mea de căpetenie era numai să nu săvârşesc ceva nedrept sau nelegiuit. Nu m-a înspăimântat acea cârmuire, deşi foarte puternică; n-am săvârşit de frică o nedreptate; căci îndată ce am ieşit din pritaneu cei patru au apucat spre Salamina să-1 aducă pe Leon, iar eu m-am dus drept acasă. Din această pricină

aş fi fost desigur osândit la moarte, dacă nu se întâmpla să cadă în scurtă vreme stăpânirea aceea5.

Multe dovezi îmi stau la îndemână să vă conving de aceasta. Credeţi oare că aş fi dus-o până la vârsta asta, dacă

aş fi făcut politică, dacă aş fi cârmuit statul cu vrednicie, ca un om cinstit, dacă m-aş fi pus de-a curmezişul, pentru ocrotirea tuturor afacerilor drepte, şi mi-aş fi îndreptat întreaga luare-aminte, precum se cuvine, numai pentru astfel de pricini? Departe de mine, bărbaţi ai Atenei, să cred aşa ceva.

1 După lege, ei trebuiau judecaţi individual, nu colectiv. Cf. Xenofon, Hell., I, 7; Apomn.,\, 1,38.

2 După lupta navală din insulele Arginoussai (46(1), în care atenienii au biruit pe spartani, cei zece generali atenieni au fost învinuiţi că n-au îngropat trupurile celor căzuţi în luptă.

3 Aşadar, înainte de lupta din Aigos Potamos, când Lisandru a cucerit Atena şi a dat-o pe mâna celor treizeci de tirani (în 404).

4 Leon Salaminios, făcând mare avere, a fugit în Salamina de frica celor treizeci; el era cetăţean atenian.

5La400î.d.H.

28

29

PLATON

APĂRAREA LUI SOCRATE

Dar eu în cursul întregii vieţi m-am arătat întotdeauna la fel, 33a acelaşi om în treburile publice, mult-puţin cât am lucrat, ca şi în viaţa particulară. N-am îngăduit nimic nimănui împotriva dreptăţii, nici ăstora despre care ponegri toni mei spun că-mi sunt şcolari1.

„Şcolarii" lui Socrate

învăţător n-am fost nimănui până astăzi; dar dacă cineva, tânăr sau bătrân, a dorit să mă audă cum vorbesc, ori să

afle cum îmi fac datoria, eu nu l-am ţinut de rău şi nu l-am oprit; n-am luat bani de la nimeni să

b stau de vorbă cu el şi n-am respins pe nimeni de a discuta cu mine, fiindcă nu mi-ar fi dat bani. Dimpotrivă, am îngăduit de-a valma, şi celui bogat şi celui sărac, să mă întrebe; şi, dacă a voit să mă asculte ce vorbesc, i-am îngăduit să-mi şi răspundă. Acum, de s-a făcut vreunul dintre aceştia om de treabă ori de nu, eu nu mi-aş putea însuşi pe drept răspunderea, deoarece nici n-am făgăduit până azi cuiva vreo învăţătură, nici n-am dat lecţii nimănui. Cine susţine că a primit lecţii de la mine ori m-a ascultat vorbind ca particular altceva decât m-au auzit cu toţi ceilalţi, să ştiţi că acela nu spune adevărul.

Dar să vedem de ce unii simt plăcere să-şi petreacă mai toată

c vremea cu mine? De altfel, atenieni, aţi auzit şi până acum de ce v-am spus adevărul întreg: fiindcă le place să

mă asculte cum cercetez pe cei ce se cred înţelepţi fără a fi. Pasămite, nu este lipsită de farmec o astfel de cercetare. Mie, cum v-am spus, această sarcină mi-a fost hărăzită de Zeu, prin oracole, prin vise, prin tot chipul cum i se destăinuieşte vreodată omului ursita şi porunca zeiască.

Şi lucrurile, cetăţeni atenieni, sunt nu numai adevărate, dar uşor de dovedit; căci dacă eu stric pe unii tineri, iar pe alţii i-am şi stricat, ar fi

d trebuit ca unii dintr-înşii, când au ajuns în puterea vârstei, să-şi fi dat seama că eu i-am stricat odinioară, pe când erau copii, prin relele mele poveţe, şi ar fi trebuit să se ridice acum împotriva mea, să mă învinuiască şi să

se răzbune. Dacă ei înşişi n-ar fi voit să facă aceasta, s-ar fi găsit măcar cineva dintre rudele lor care să-şi aducă

aminte de ei şi să-i răzbune: părinţi, ori fraţi, ori alte neamuri, care au avut — dacă au avut — de îndurat vreun rău din partea mea, faţă de-ai lor.

e E drept că văd aici în faţă pe mulţi dintre dânşii; iată mai întâi pe covârstnicul si concetăţeanul meu Criton, tatăl acestui Critobulos; pe

Este vorba de Alcibiade şi Critias.

30

Lysamias din Sphettos, tatăl acestui Eschine1; pe cefisianul Antifon, tatăl lui Epigene; iată şi pe alţii, ai căror fraţi au luat parte la convorbirile mele: Nicostrat al lui Theodotid, frate cu Theodot — drept e că Theodot e mort şi că nu l-ar mai putea ruga —; Paralos al lui Demodocos, frate cu Theages; Adimantos al lui Ariston şi fratele său Platon; Aiantodor şi frate-său Apolodor2 şi mulţi alţii, pe care i-aş mai putea numi. Dintre aceştia Meletos măcar pe unul ar fi trebuit să ni-1 aducă martor în cuvântarea sa. Dacă, a uitat atunci, să aducă unul acum — eu îi dau voie — şi să arate dacă are ceva de spus în această privinţă, însă, cetăţeni, de la aceştia veţi afla tocmai contrariul; toţi sunt gata să-mi sară în ajutor mie, un corupător, un răufăcător al rudelor lor, cum s-au pronunţat Meletos şi Anytos. înţeleg, de asemenea, că s-ar putea ca stricaţii să aibă cuvântul lor de a-mi veni într-ajutor; dar cei nestricaţi, care sunt acum bărbaţi în vârstă, legaţi de aceştia prin înrudire, ce zor ar avea ei să mă apere, dacă n-ar fi la mijloc dreptatea mea — sfânta dreptate — şi dacă n-ar şti că Meletos minte, iar eu spun adevărul?

Socrate nu face rugăminţi umilitoare