e SOCRATE: Fiind buni, suntem şi folositori; că toate cele bune sunt folositoare. Nu?
MENON: Da.
SOCRATE: Şi virtutea-i desigur ceva folositor?
MENON: în mod necesar, după cele recunoscute împreună.
SOCRATE: Să cercetăm lucrurile unul câte unul, luându-le pe rând, şi să vedem de ce fel sunt cele ce n-aduc folos. Zicem şi de sănătate şi de putere şi de frumuseţe, desigur, şi de avuţie... şi de altele în felul lor că sunt folositoare. Nu?
MENON: Da.
88a SOCRATE: Dar chiar despre acestea susţinem câteodacă că
ne-aduc vătămare; sau tu ai poate o altă părere decât asta?
MENON: Ba nu, pe asta o am.
SOCRATE: Cercetează dar în ce chip călăuzeşte fiecare din acelea, când ne-aduce folos, şi-n ce chip când ne vatămă? Ce? Nu ne folosesc când le dăm o întrebuinţare dreaptă? Şi nu ne-aduc vătămare când nu le dăm?
MENON: Desigur.
SOCRATE: Să mai cercetăm acum şi în privinţa sufletului. Există ceea ce numeşti cumpătare, dreptate, bărbăţie, uşoară învăţare, aducere-aminte, mărinimie şi toate câte sunt de acest fel? b MENON: Există.
SOCRATE: Bagă de seamă dacă o parte din ele — şi anume cele ce nu-s şti nţă, ci altceva decât şti nţă — n-aduc câteodată vătămare, alteori folos. Să luăm de pildă bărbăţia; dacă nu-i însoţită de judecată, bărbăţia nu este un fel de temeritate? Nu păgubeşte omul când se întâmplă şi cutează fără
judecată? Şi nu-i foloseşte când e cu minte?
MENON: Da.
372
MENON
SOCRATE: La fel cumpătarea, uşurinţa învăţări . întrebuinţate cu judecată, şi cele învăţate, şi cele bine orânduite sunt folositoare; fără judecată sunt păgubitoare.
MENON: Nici vorbă, aşa este.
SOCRATE: într-un cuvânt, toate realizările sufletului, toate greutăţile la care este el expus, nu sfârşesc în fericire când călăuzeşte cumpătarea? Şi în locul potrivnic, când călăuza este lipsa judecăţi ?
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Dacă deci virtutea este o componentă care intră în alcătuirea sufletului, şi-i una în mod necesar folositoare, ea nu poate fi decât raţiunea, întrucât toate câte se referă la suflet nu-s în sine nici folositoare, nici păgubitoare. Numai când li se adaugă judecata ori lipsa de minte devin pagubă
sau folos. Potrivit acestui raţionament, virtutea, fi nd ceva folositor, caută neapărat să fie şi o raţiune.
MENON: Şi eu cred asta.
SOCRATE: Dar şi-n privinţa celorlalte, de care am pomenit puţin înainte, ca de pildă avuţia şi altele la fel — uneori bune, alteori păgubitoare — nu se întâmplă şi cu ele ca-n orice parte rv feritoare la suflet?
Când călăuzeşte judecata, ea face folositoare însuşirile sufletului, când stăpâneşte lipsa de minte aceasta le face păgubitoare. Tot aşa, când la rândul său sufletul călăuzeşte şi le foloseşte corect, le face şi pe dânsele folositoare; când nu, le face păgubitoare.
MENON: Negreşit.
SOCRATE: Călăuzeşte cu dreptate numai sufletul cuminte, greşit numai cel fără de minte.
MENON: Aşa este.
SOCRATE: Astfel dar,privind lucrurile în general, se poate spune că toate celelalte atârnă la om de suflet; ale sufletului însuşi de judecată, dacă vrea să le aibă bune. Iată, asta-i raţiunea pentru care o judecată cuminte s-ar putea socoti folositoare. Şi nu spunem, pe de altă parte, că virtutea-i o utilitate?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Spunem atunci de virtute că-i cuminţenie fie în întregime, fie în parte?
MENON: Par frumos spuse, Socrate, cele rostite.
89a
373
PLATON
MENON
Virtutea nu-i un dar al naturii
SOCRATE: Dacă lucrurile stau aşa, apoi cei buni n-ar putea fi astfel de la natură.
MENON: Nici eu nu cred.
