ANYTOS: Am auzit.
SOCRATE: Nimeni n-ar putea învinui, cred, de-o natură slabă pe fiul lui Temistocle.
AMYTOS: Poate că nu.
SOCRATE: Şi care-i explicaţia altui fapt? Ai auzit de la vreun tânăr sau bătrân că acest Cleofant al lui Temistocle s-ar fi distins tocmai în virtutea şi înţelepciunea prin care a fost strălucit tată-său?
ANYTOS: Desigur, nu.
SOCRATE: Şi atunci, dacă virtutea s-ar fi putut învăţa, să credem că şi-ar fi bătut capul cu altele şi că
de-ar fi vrut n-ar fi putut să-şi înveţe copilul mai bine decât te-miri-ce vecin, tocmai în şti nţa pe care el însuşi a stăpânit-o aşa de bine?
ANYTOS: Pe Zeus, poate că nu e cazul.
379
PLATON
SOCRATE: Şi totuşi avem în faţă un adevărat învăţător al virtuţi , 94a unul pe care singur îl pui între cei mai buni din câţi i-am avut vreodată. Dar să cercetăm şi pe altul. Să vedem ce-i cu Aristide al lui Lisimah. Poţi mărturisi că n-a fost virtuos?
ANYTOS: Departe de mine.
SOCRATE: Ei bine, a avut şi dânsul un fiu, pe Lisimah. în măsura în care un învăţător putea s-o facă, Aristide şi-a pregătit aşa de bine copilul că n-a fost atenian mai pregătit ca dânsul. Cât priveşte însă
virtutea, putem spune că Lisimah a fost cel mai bun dintre toţi? Doar îl cunoşti bine şi singur vezi ce poate. Să privim acum, dacă vrei, şi către b Pericle. Şti că omul acesta înţelept şi cu totul superior a avut doi copi : pe Paralos şi pe Xantip?
ANYTOS: Ştiu.
SOCRATE: Şti atunci că nici dânşii nu stau mai prejos de nici un atenian. Aceasta, datorită numai lecţi lor părinteşti de muzică, de luptă şi în orice altă direcţie ce înfăţişa o artă. Şi ce, putem spune că
în privinţa pregătiri în virtute, dacă n-a făcut-o, este că n-a vrut? Eu sunt convins că ar fi vrut, dar mi-e teamă ca nu cumva materia în sine să fi fost din acelea ce nu se pot învăţa. Şi să nu crezi că numai un mic număr de atenieni — poate cei mai umili — se arată neputincioşi în această c direcţie.
Aminteşte-ţi numai de Tucidide1, care avea şi dânsul doi copi : pe Melesias şi pe Stephanos. I-a
pregătit el în toate ramurile, dar în lupte i-a îndrumat aşa de bine că au devenit cei mai destoinici luptători ai Atenei. Pe unul îl încredinţase lui Xantias, pe al doilea lui Eudor, oameni care treceau în vremea lor drept cei mai puternici luptători; nu li-i aduci aminte?
ANYTOS: Da, din auzite.
SOCRATE: Şi cum putem atunci stărui în ideea că omul acesta, care făcea pentru copi i săi şi pentru educaţia lor cele mai însemnate d sacrificii, ar fi pregetat, poate din economie, să-i formeze şi în direcţia virtuţi , dacă virtutea s-ar fi învăţat? Şi ce, poţi spune că Tucidide a fost un om cu o poziţie socială umilă? El, care a avut mai mulţi prieteni ca orice alt atenian şi ca orice aliat? El, om de-o naştere atât de strălucită, atotputernic în Atena şi în restul Greciei? Dacă virtutea se învăţa, desigur că
ar fi găsit printre concetăţeni sau străini destui oameni
1 Nu e vorba de marele istoric, ci de omul politic, adversar al lui Pericle.
380
MENON
capabili să-i pregătească feciori asupra virtuţi , presupunând că n-ar fi fost el însuşi în stare sau n-ar fi avut — din cauza ocupaţi lor politice — timpul necesar pentru aceasta. Teamă mi-e, prietene Anytos, că virtutea nu se poate învăţa.
ANYTOS: Mi se pare, Socrate, că eşti prea lesne în aruncarea ocări asupra oamenilor. Dacă este un sfat ce-ţi pot da, şi pe care te rog să-l asculţi, e să fi mai băgător de seamă. De obicei în orice ţară
este mai uşor să faci oamenilor rău decât bine. în a noastră, încalţe, lucrul este sigur; cred că şi tu şti asta.
Socrate reia discuţia cu Menon: virtutea nu se învaţă
SOCRATE: Vezi, Menon, că Anytos s-a supărat. Dar eu nu mă mir. întâi, fi ndcă el crede că am vorbit de rău pe vreunul din aceşti oameni; în al doilea rând, el se şi vede între dânşii. Din parte-mi, sunt încredinţat că în ziua când va afla ce înseamnă cu adevărat „a arunca oamenilor ocara", în acea clipă
va înceta de a mai fi supărat. Dar acum el nu ştie ce-i asta. Spune-mi, rogu-te, nu-s şi pe la voi oameni aleşi sub raportul creşteri şi al virtuţi ?
MENON: Câţi vrei.
SOCRATE: Dar ce, îşi iau ei de bunăvoie sarcina să dea şi copi lor lor lecţi , recunoscându-se învăţători ai virtuţi ? Că deci virtutea se învaţă?
MENON: Pe Zeus, nu-şi iau această sarcină, Socrate. Câteodată îi auzi spunând că se învaţă, altă
dată că nu.
SOCRATE: Să socotim învăţători ai acestei discipline nişte oameni care nici măcar nu s-au rostit asupra ei?
MENON: Nu cred, Socrate.
SOCRATE: Şi cum? Aceşti sofişti, singuri care se dau drept învăţători de virtute, îţi par a fi aşa cum zic ei?
MENON: Socrate, ce-mi place la Gorgias mai mult este că, departe de a tot da în această privinţă
făgăduieli, el îi batjocoreşte pe cei care le fac. După dânsul, singurul lucru ce trebuie cercetat este cum trebuie să pregăteşti pe oratori temuţi?
