Sună la recepţie şi întrebă dacă sosise un pachet pentru domnul Egger.
— Da, domnule, i se spuse. Vreţi să coborâţi după el?
— Îl puteţi trimite sus, vă rog?
Cal se aşezase în hol. O lăsase pe Irene să se întoarcă în camera ei, să se odihnească. După câteva ore în care se prefăcuse că citeşte ziarele, simţise nevoia să-şi întindă picioarele şi să ia o gură de soare.
Ieşise afară, în căldura verii din Ierusalim, exact în momentul când recepţionerul chemase un valet şi îi dăduse un colet FedEx pentru camera 208.
Giovanni luă cutia lăsată în faţa uşii şi, în clipa în care o ridică, încheieturile începură să-l doară teribil.
O lăsă pe măsuţa de toaletă şi se aşeză pe pat, uitându-se la ea, înfricoşat.
Sună telefonul.
El îl lăsă să sune până se opri.
Dacă nu ar mai răspunde niciodată? L-ar lăsa în pace, pur şi simplu? El presupuse că aveau oameni prin preajmă. Fusese avertizat mereu că îi cunoşteau fiecare mişcare. Dar, dacă nu mai comunica, ar fi mers ei până la capăt cu ameninţarea că îi vor face rău familiei lui?
Nu putea să rişte, nu-i aşa?
Încet şi ezitant, se apropie de cutie, suportând durerea din încheieturi, care era din ce în ce mai puternică. La fel ca livrarea anterioară, cutia era grea şi avea un formular de declaraţie vamală
care preciza obiecte decorative din fier – design interior. Cu pachetul în braţe, mâinile păreau să nu-l mai asculte. Se luptă din greu cu capacul până reuşi să-l deschidă.
Tot ce putu să facă fu să întoarcă cutia cu fundul în sus şi să lase conţinutul învelit în folie cu bule să se împrăştie pe pat. Nu avea nevoie să le despacheteze ca să ştie care era preţios şi care erau bucăţi de metal fără valoare. Se luptă cu durerea şi apucă unul dintre tuburile învelite în folie cu bule, rupse banda adezivă cu dinţii şi o
280 ➢
desfăcu, încet.
Metalul cald, aspru, rămase, greu, în mâinile lui, pentru câteva momente, până când durerea deveni atât de puternică încât el ţipă, suficient de tare încât, dacă ar fi existat oaspeţi în camerele alăturate, aceştia ar fi sunat, cu siguranţă, după ajutor.
Apoi se întâmplă.
Încheieturile lui erupseră ca un jet de lavă vulcanică, iar sângele sări în sus, împroşcând tavanul.
Telefonul sună din nou, dar i se păru că sunetul vine de la mare distanţă. Sunetul persistă, iar Giovanni îşi pierdu cunoştinţa.
Lumina venea de la un singur bec şi Giovanni era speriat că ar putea să alunece pe scările înguste de piatră.
Bătrânul călugăr, fratele Augustin, nu avea nicio problemă să
străbată şirul de scări, în ciuda cataractei şi a sandalelor fără curele.
— Urmează-mă, tinere, urmează-mă.
Cripta era mai mică decât se aşteptase Giovanni. Era şi destul de întunecată, pentru că lumina becului de pe scări nu pătrundea în toată camera. Era gata să folosească lanterna de la telefonul mobil, când călugărul atinse un întrerupător din perete şi două lămpi clipiră, aruncând o lumină gălbuie, bolnăvicioasă.
— Mai spune-mi odată, cum te cheamă? întrebă călugărul.
— Giovanni.
— Giovanni, repetă călugărul. Rânjetul lui îi scoase la iveală găurile negre dintre dinţi. Am un dar pentru tine, tinere. Vrei să ştii ce este?
Giovanni înghiţi greu şi se întrebă dacă fusese o idee bună să
accepte invitaţia călugărului. Era gata-gata să fugă în sus pe scări sau să-l strige pe prietenul său, Antonio, să vină jos.
— Am un talent de a citi oamenii, spuse Augustin. Pot să spun ce se află în sufletul unui om. Tu ştii ce ai în suflet?
— Nu sunt sigur că ştiu.
— De ce te-ai hotărât să te faci preot?
— Nu sunt preot, încă.
— Aşa ai spus, dar, în curând, vei fi hirotonisit.
Giovanni fusese întrebat de nenumărate ori lucrul acesta.
Răspunsurile lui variau de obicei de la „Vreau să mă dedic slujirii lui
281 ➢
Dumnezeu” la „Aş vreau să-mi ajut semenii”. Dar acum, sub privirea intensă a acestui bătrân, nu părea să fie capabil să găsească un răspuns.
