să găsească şi cuiele răstignirii.
— Ar trebui să fie trei, sau patru? îl întrebă ea pe Macarie.
Episcopul se aşeză alături de ea în cort.
— Nu ştiu, doamna mea. Unii călăi preferau să bată cuie separate pentru fiecare gleznă. Alţii înfigeau un singur cui în ambele glezne.
— Aş vrea să se grăbească, spuse ea. Sunt femeie bătrână.
Episcopul râse îndatoritor. O auzise spunând lucrul acesta de nenumărate ori.
Jos în groapă, ascuns vederii lor, Safar îşi supraveghea oamenii cum îndepărtau pământul de sub locul în care găsiseră Sfânta Cruce.
Ochii săi ageri observară ceva. Îl împinse într-o parte pe cel mai apropiat muncitor şi continuă să sape cu târnăcopul lui. În timp ce săpa, aşezat în genunchi, dezveli un cui mare, înnegrit de rugină. Era lung cât palma unui om, cu secţiune pătrată şi capul turtit, intact. Era pe punctul să-l tragă afară când privirea i se opri asupra unui alt punct negru, în apropiere, şi, curând, descoperi un al doilea cui, ceva mai scurt, cu vârful rupt. Apoi un bărbat aflat la câţiva paşi depărtare îl strigă în siriană. Găsise încă un cui şi, în timp ce Safar săpa în jurul lui, observă încă ceva negru. În curând, descoperiră patru cuie.
Ultimului dintre ele îi lipsea jumătate din cap, aparent smuls când fusese bătut sau când fusese scos din cruce.
— Doamna va fi mulţumită, nu-i aşa? îl întrebă lucrătorul pe Safar.
— Sunt convins că va fi foarte mulţumită, spuse Safar şi ridică
privirea către cerul palid. Treaba ei s-a încheiat. Acum ne va părăsi.
— Ne va da nişte monede? întrebă lucrătorul.
— O să-mi dea mie o pungă cu bani şi, dacă îţi ţii gura închisă, o să
primeşti o mare parte din ei.
— Să-mi ţin gura închisă despre ce?
— Ea va primi doar trei cuie.
— Şi al patrulea?
— Acela este al meu, spuse el şi arătă către ultimul găsit, cel cu
5 ➢
capătul rupt. Am îndurat destule lucrând sub comanda unei femei.
— E împărăteasă.
— Dar tot femeie e. Aceasta e răsplata mea pentru umilinţă. În afară de asta, este rupt şi ne va acuza pe noi că am produs paguba. Eu o să vând relicva. Dacă vorbeşti, o să mori sărac.
Safar răscoli cu târnăcopul pământul din jurul celui de al patrulea cui până când reuşi să-l tragă afară. Îl strânse cu lăcomie între degete, pentru a-i simţi consistenţa, dar deschise pumnul rapid. Simţise nişte furnicături în încheietura mâinii, o căldură uşor neplăcută, şi băgă
rapid cuiul în buzunarul din faţă al robei sale.
Celălalt lucrător ieşi din groapă şi alergă spre cortul Elenei.
— Safar a găsit cuiele, maiestate, declară el.
Faţa ridată a Elenei se lumină la auzul acestei veşti.
— Câte? întrebă ea, în timp ce Safar se apropia. Trei sau patru?
Safar rânji, arătându-şi strungăreaţa.
— Trei, maiestate. Doar trei.
6 ➢
DOI
Asuncion, Paraguay, 1955
Era un băiat sensibil, de unsprezece ani, înclinat să tresară atunci când tatăl său se înfuria, ceea ce îl făcea pe acesta să se enerveze şi mai tare.
— Fii bărbat, la naiba! Nu te smiorcăi!
Tatăl lui era ca un vulcan. Când presiunea din interiorul lui depăşea limita, erupea. Otto Schneider era un om atât de singuratic, încât nu exista altcineva pe care să se descarce în afară de fiul şi soţia sa. Dar, pentru fiecare zece dăţi când îl ameninţa pe tânărul Lambret pentru vreo abatere reală sau imaginară, îl pocnea o singură dată.
Această proporţie de unu la zece era atât de nefiresc de precisă, încât tânărul Lambret ştia exact când îi venea rândul pentru vânătăi şi se pregătea pentru asta. Mama lui nu putea suporta pedeapsa corporală, aşa că, atunci când devenea iminentă, fugea din cameră, înlăcrimată, şi revenea când se termina, ca să-i ofere sărutări şi o bucată de prăjitură. Şi atunci când ea devenea ţinta unei mâini prea grele sau mai rău, fiul îi copia bunătatea şi îi aducea dulciuri mamei sale.
— Îl urăsc!
