— Sunt convins că va fi foarte mulţumită, spuse Safar şi ridică

privirea către cerul palid. Treaba ei s-a încheiat. Acum ne va părăsi.

— Ne va da nişte monede? întrebă lucrătorul.

— O să-mi dea mie o pungă cu bani şi, dacă îţi ţii gura închisă, o să

primeşti o mare parte din ei.

— Să-mi ţin gura închisă despre ce?

— Ea va primi doar trei cuie.

— Şi al patrulea?

— Acela este al meu, spuse el şi arătă către ultimul găsit, cel cu

 5 ➢

capătul rupt. Am îndurat destule lucrând sub comanda unei femei.

— E împărăteasă.

— Dar tot femeie e. Aceasta e răsplata mea pentru umilinţă. În afară de asta, este rupt şi ne va acuza pe noi că am produs paguba. Eu o să vând relicva. Dacă vorbeşti, o să mori sărac.

Safar răscoli cu târnăcopul pământul din jurul celui de al patrulea cui până când reuşi să-l tragă afară. Îl strânse cu lăcomie între degete, pentru a-i simţi consistenţa, dar deschise pumnul rapid. Simţise nişte furnicături în încheietura mâinii, o căldură uşor neplăcută, şi băgă

rapid cuiul în buzunarul din faţă al robei sale.

Celălalt lucrător ieşi din groapă şi alergă spre cortul Elenei.

— Safar a găsit cuiele, maiestate, declară el.

Faţa ridată a Elenei se lumină la auzul acestei veşti.

— Câte? întrebă ea, în timp ce Safar se apropia. Trei sau patru?

Safar rânji, arătându-şi strungăreaţa.

— Trei, maiestate. Doar trei.

 6 ➢

DOI

Asuncion, Paraguay, 1955

Era un băiat sensibil, de unsprezece ani, înclinat să tresară atunci când tatăl său se înfuria, ceea ce îl făcea pe acesta să se enerveze şi mai tare.

— Fii bărbat, la naiba! Nu te smiorcăi!

Tatăl lui era ca un vulcan. Când presiunea din interiorul lui depăşea limita, erupea. Otto Schneider era un om atât de singuratic, încât nu exista altcineva pe care să se descarce în afară de fiul şi soţia sa. Dar, pentru fiecare zece dăţi când îl ameninţa pe tânărul Lambret pentru vreo abatere reală sau imaginară, îl pocnea o singură dată.

Această proporţie de unu la zece era atât de nefiresc de precisă, încât tânărul Lambret ştia exact când îi venea rândul pentru vânătăi şi se pregătea pentru asta. Mama lui nu putea suporta pedeapsa corporală, aşa că, atunci când devenea iminentă, fugea din cameră, înlăcrimată, şi revenea când se termina, ca să-i ofere sărutări şi o bucată de prăjitură. Şi atunci când ea devenea ţinta unei mâini prea grele sau mai rău, fiul îi copia bunătatea şi îi aducea dulciuri mamei sale.

— Îl urăsc!

— Nu vrea să fie rău, Lambret. Trebuie să-l iubeşti. Se află sub o presiune teribilă. A fost general, un om important. Acum, este, ei bine, este tatăl tău. Trebuie să înţelegem.

Băiatul nu era înscris la şcoală. Tatăl său refuzase să-l lase să înveţe spaniolă, pe care el o considera o limbă decăzută şi cu cât mai puţini oameni ştiau că familia din casa modestă era germană, cu atât era mai bine. În ţara lor, mama lui fusese profesoară de limbi străine şi ea era cea care trata cu lumea aflată dincolo de poarta grădinii. Ea îl pregătea acasă pe Lambret, şase zile pe săptămână, câte cinci ore în fiecare zi şi, uneori, chiar mai mult dacă tatăl lui considera că este prea puţin. Pe lângă literatură şi cultură germană, băiatul avea constant ore de latină şi greacă. Istoria era singurul subiect de care Otto era interesat. Încercările şi suferinţele rasei ariene erau deosebit

 7 ➢

de importante pentru el. Băiatul trebuia să afle adevărul, nu propaganda şi rahaturile sioniste. Băiatul se născuse la Berlin, la sfârşitul lui 1944, când războiul mergea din rău în mai rău. Otto îl botezase Lambret, ceea ce, în germana veche, însemna „lumina pământului”, un gest mult prea optimist având în vedere cufundarea în întuneric a Germaniei. Încuiată în biroul tatălui său se afla o fotografie a lui Himmler care îl săruta pe micuţul Lambret pe obraz.

Biroul era sursa unei fascinaţii nemărginite. De-a lungul anilor petrecuţi în casă, băiatul îşi văzuse tatăl descuind sertarele biroului pentru a admira tot felul de artefacte minunate. Când îl întrebase despre ele, fusese întotdeauna refuzat cu furie, până în momentul în care tatăl lui îi spusese, în sfârşit, că, într-o zi, toate comorile din birou vor fi ale lui.

— Când?

— Când voi fi mort.

— Când va fi asta?

— Destul de curând, dacă nemernicii vor reuşi.

Lambret nu ştia cine erau aceşti nemernici, dar se baza, în tăcere, pe ei.

În ultima vreme, când tatăl lui îşi făcea somnul de după-amiază, iar mama lui pregătea cina, băiatul ceda curiozităţii şi făcea incursiuni prin cameră pentru a căuta cheia sertarului. Era o cameră

mare, cu multe posibile ascunzători. Erau sute de cărţi, scrumiere, suporturi de pipe, halbe de bere decorative sau cu însemnele regimentului şi o grămadă de nimicuri. Exista şi posibilitatea ca tatăl său să ţină cheia la el. Dar Lambret nu se descuraja. Nu petrecea mai mult de cinci minute în fiecare zi în căutările lui pe furiş. Dacă ar fi fost descoperit cotrobăind prin camera interzisă, consecinţele ar fi fost dezastruoase.

Lambret încercă din nou. Privind des spre pendula de pe şemineul din birou, ca să nu piardă noţiunea timpului, băiatul se uită

dedesubtul şi în interiorul fiecărei halbe de bere, deşi mai făcuse asta şi înainte. Un câine din vecini începu să latre. Pendula bătu o dată la şi jumătate. Îi trecu prin minte că nu cercetase niciodată ceasul. Trase un scaun, se căţără pe el, ridică ceasul acoperit cu o cupolă de sticlă şi îl aşeză pe birou. Pe postamentul de aramă scria ceva: o inscripţie

 8 ➢

onorifică pentru tatăl lui din partea regimentului şi o zvastică

incrustată cu rubine mici. Ridică ceasul şi se uită sub el. Acolo, prinsă

cu o cureluşă de piele, se afla cheia mult dorită.

Câinele lătră din nou.

Tremurând, băiatul luă cheia şi o introduse în gaura de la sertarul de sus. O întoarse şi auzi un sunet plăcut în timp ce sertarele laterale se deschiseră. În depărtare, o auzi pe mama lui aşezând o oală grea pe aragaz. Mai avea doar jumătate din timpul de explorare. Se duse direct la sertarul cel mai de jos, din dreapta. Acela din care îl văzuse pe tatăl său cum scosese, cu mult timp în urmă, un artefact care-i înfierbântase imaginaţia până în ziua de astăzi. Înăuntru se afla un singur obiect, învelit în catifea verde.