— Am căutat despre tine, totuşi. Numai informaţii concrete.

— N-ai verificat şi cazierul?

— Pentru asta este nevoie de un cod numeric personal.

— Şi ce ai dezgropat?

— Nimic care să mă surprindă. Unul dintre cei mai tineri profesori titulari din istoria Harvardului…

— Al cincisprezecelea cel mai tânăr. Dar cine stă să numere? Dacă

n-aş fi pierdut vremea doi ani în armată, aş fi fost al unsprezecelea.

— Cursul tău de Istoria Religiilor este unul dintre cele mai populare de la universitate.

— La mine se promovează uşor.

— Ai mai mult de douăzeci de cărţi şi trei sute de articole publicate.

— Un creier leneş este atelierul diavolului.

— Eşti rapid la replici.

— Era şi asta pe pagina mea de Wikipedia?

— Nu, este o observaţie personală. De ce armată, dacă nu te deranjează că întreb?

— Actul de rebeliune al unui tânăr de optsprezece ani. Am avut, să

spunem aşa, o copilărie interesantă. Părinţii mei au avut o căsătorie

 20 ➢

deschisă şi, dacă ai putea crede că era boemă şi sofisticată, pentru mine a fost un haos cu tot felul de ciudaţi care intrau şi ieşeau din viaţa noastră şi ne perturbau liniştea. Tatăl meu a fost Walter Donovan, al optulea cel mai tânăr profesor de la Harvard, un catolic irlandez din Boston. Mama a fost o evreică din Upper East Side, din Manhattan. El a avut prioritate la numele meu de familie. Ea a avut dreptul să-mi aleagă numele din mijloc, Abraham. Într-un rar compromis, mi-au ales numele mic, protestant, Calvin.

— Cary mi-a spus că iniţialele tale spun totul. CAD.

— Nu este o observaţie originală.

— Cum ai scăpat din armată după numai doi ani?

— Poveste lungă, dar mi-am pocnit sergentul. Ar fi trebuit să fiu dezonorat şi dat afară, dar tatăl meu l-a convins pe senatorul nostru să facă o magie. Harvard m-a primit oricum înapoi, datorită tatălui meu. Dar destul despre mine. Mergi des pe la meciuri de box?

— Ăsta a fost primul. Cary s-a gândit că ar fi interesant.

— Şi a fost?

— Aş spune că da.

Ea era un proaspăt profesor asistent care-şi făcuse cea mai mare parte a pregătirii la Penn. Se apropia sfârşitul anului universitar şi plănuia să-şi petreacă vara aranjându-şi laboratorul şi lucrând la notiţele pentru primul curs pe care urma să-l susţină, în toamnă. Era pornită să-şi obţină titularizarea şi avea un milion de întrebări despre procesul de titularizare al universităţii. Sări peste desert; el îşi luă o porţie, cu vârf, de budincă. Când îşi terminară cafelele, el îi spuse că

trebuia să se întoarcă la birou.

— A fost amuzant, spuse ea.

El fu de acord.

— O să fii pe aici, vara asta?

— O parte din ea. De obicei fac muncă de teren, dar acum am un termen de predare pentru o carte. Probabil că o să-mi petrec obişnuita lună la Roma.

— Sună minunat, zise ea luând o carte de vizită din geantă şi scriind numărul de telefon pe spate. Dacă eşti prin preajmă şi vrei să

ieşim la un moment dat să bem ceva, spuse ea.

El o băgă într-un buzunar al hainei sale sport, cu un zâmbet şiret.

 21 ➢

— Credeam că nu bei.

— Cary m-a avertizat că dacă încep să mă văd cu tine, probabil că

o să mă apuc.

Divinity Hall era cea mai veche clădire de la Harvard, din afara izolatei Harvard Yard. Construită în 1826, faţada ei dreaptă, din cărămidă roşie, era o mărturie a subestimării protestantismului. În istoria sa despre Facultatea de Teologie, George Huntston Williams scria că studenţii la teologie trebuiau să fie găzduiţi separat de ceilalţi studenţi pentru cazul în care „ar bea mai mult din spiritul universităţii decât din spiritul profesiei lor”. În ceea ce-l privea pe Cal, clădirea era amplasată perfect. Nu avea decât să coboare treptele de granit şi să traverseze Divinity Avenue pentru a intra în cea de a doua casă a lui, Muzeul Peabody de Arheologie şi Etnologie.

Biroul lui era excesiv de curat. Cărţile care nu mai încăpeau în rafturi erau stivuite vertical, în teancuri perfecte, pe birou şi pe dulapurile din jur. Pe birou se afla un laptop, deschis la capitolul la care lucra, din noua sa carte despre sfântul Toma d’Aquino, iar cursorul clipea pe cuvântul Dumnezeu. Pe podea erau aşezate cutii cu fişe care conţineau notele lui de documentare. Cal era meticulos.

Tehnicile lui de luat note erau o revenire la era de dinaintea computerelor, la epoca notelor făcute cu stiloul pe fişe. Când venea momentul să scrie o carte, fişele erau amestecate şi aranjate şi astfel apărea capitolul. Era felul în care văzuse că-şi făcea documentarea tatăl lui şi, chiar şi în ziua de azi, folosea stilourile Montblanc ale acestuia.

Părintele Murphy se aşeză în faţa lui Cal, pentru analiza săptămânală a tezei sale, un interogatoriu binevoitor prin care intenţiona să-l menţină pe tânărul preot pe direcţia bună pentru a-şi termina disertaţia pentru doctorat, de anul viitor. Subiectul lui era o examinare a lucrărilor papei Grigore, unul dintre primii cronicari ai Sfântului Benedict. Aplecat asupra celui mai recent capitol al lui Murphy, Cal îl trimise să cerceteze o traducere latină a uneia dintre scrisorile papale existente ale lui Grigore.

— Cred că laşi în umbră semnificaţia ei ca să se potrivească tezei tale, îi reproşă el.

 22 ➢

— De fapt, nu cred că fac asta, spuse Murphy, defensiv, înainte de a admite că, poate, făcea exact asta.

Una dintre secretarele departamentului ciocăni la uşă.

— Sunt într-o întâlnire, spuse Cal.

Femeia părea fâstâcită.

— Îmi pare rău, profesore, dar este cardinalul.