TREI

Abruzzo, Italia, în zilele noastre

Tânărul preot Giovanni Berardino se trezi din somnul de după-amiază, ud de sudoare. Obloanele erau trase şi camera lui era întunecată şi neplăcut de caldă, în ciuda ventilatorului care se învârtea pe masă. Chiar şi simplul gest de a-şi aprinde lampa de pe noptieră devenise dificil. Deja se învăţase să se dea jos din pat fără să-şi folosească mâinile, dându-şi picioarele jos cu viteză şi folosindu-se de inerţie ca să se ridice. Odată ridicat, îşi verifică, ezitant, încheieturile bandajate cu tifon. Erau pătate cu sânge proaspăt.

Înecându-şi lacrimile, îşi împreună cu grijă palmele şi îşi plecă

fruntea pentru rugăciune.

Sângerarea dureroasă începuse în urmă cu o lună. Până acum reuşise să o ascundă de noii săi enoriaşi din oraşul medieval Monte Sulla, dar se temea că va fi descoperit şi obligat să consulte un medic.

Călugăriţele şi câţiva enoriaşi observaseră deja că dispoziţia jovială pe care o afişase la sosire devenise amară şi începuseră să bârfească. Era supărat de ceva? Se îndoia de sine însuşi, aşa cum se întâmpla cu mulţi tineri în zilele de început ale preoţiei? Sau era ceva ce îl deranja la noii lui fraţi şi surori?

Casa preotului se afla chiar dincolo de piaţă, faţă în faţă cu vechea biserică Santa Croce. Camera lui mică avea baie proprie şi, acolo, după ce îşi trase pantalonii negri, îşi desfăcu, încet, bandajele. Nu-i plăcea să se uite la răni. Erau adânci şi însângerate, de diametrul unei monede de doi euro. Aplică o alifie şi apoi le înfăşură la loc, folosind ultimul bandaj curat pe care îl mai avea. Va trebui să-şi mai ia de la farmacie în după-amiaza aceasta. Farmacistul făcuse un comentariu despre nevoia lui de atât de mult bandaje: „Faceţi o mumie, părinte?”

Se temea de aceste întrebări, dar ce putea să facă? Nu le putea cere maicilor Theresa şi Vera să-i cumpere ele.

În ciuda căldurii, fusese nevoit să renunţe la haina clericală cu mâneci scurte, în favoarea uneia cu mâneci lungi. Îşi trase una peste

 12 ➢

maiou şi începu lenta şi dificila sarcină de a o încheia. Când termină, îşi puse gulerul clerical şi tresări.

Viziunea începu la fel de brusc şi de neaşteptat ca întotdeauna. De când îi apăruseră rănile, nu trecuse nicio zi fără cel puţin una.

Aceasta era a doua de la micul dejun. Ajunsese să se bucure de aceste momente din mai multe motive, dintre care unul era dispariţia durerii. Închise ochii strâns şi îşi lăsă braţele să atârne, îngăduind viziunii să-l cuprindă, să treacă prin el.

Faţa i se îmblânzi şi şopti: „Da, da, da, da”.

Exact în acelaşi moment, Irene Berardino făcea cumpărături în centrul oraşului Francavilla al Mare, la vreo nouăzeci de kilometri spre est de Monte Sulla, pe coasta Mării Adriatice.

Cărând o pungă grea, de plastic, plină, părăsi aerul răcoros din supermarket şi ieşi în umezeala încinsă de pe Viale Nettuno. Tocmai pornise spre apartamentul pe care-l împărţea cu mama ei când înţepeni în loc uitându-se la bărbatul care tocmai intra într-un magazin. La început se gândi că schimbarea bruscă de temperatură o afectase şi mintea îi juca feste, dar nu-i luă prea mult ca să-şi dea seama că vederea nu o înşela.

Nimeni nu arăta la fel ca fratele ei şi acesta se afla în magazinul lui favorit de îngheţată.

Era uşor de observat, pentru că era mai înalt de un metru optzeci, plinuţ, cu părul negru tuns scurt, cu linia superioară a părului în formă de V şi perciuni retro. Şi apoi erau picioarele, atât de mari încât toată copilăria fusese tachinat pe tema asta. „Ce sunt alea, încălţări sau bărci?”, obişnuiau să strige copiii. Şi, desigur, era gulerul lui de preot.

— Giovanni! strigă ea, când uşa se închise în urma lui.

Merse grăbită în josul străzii şi se uită prin geamul magazinului.

Proprietarul se afla în spatele tejghelei şi punea în pahare de plastic îngheţată cu fulgi de ciocolată pentru o femeie şi cei doi copii ai ei.

Nici urmă de Giovanni.

Deschise uşa şi intră.

— Mă scuzaţi, spuse ea. Unde s-a dus preotul?

— Ce preot? întrebă proprietarul magazinului.

— Cel care tocmai a intrat.

 13 ➢

— N-am văzut niciun preot.

— Îmi pare rău, zise Irene. Tocmai l-am văzut intrând.

Femeia se uită la ea pe deasupra ochelarilor.

— N-a intrat nimeni, spuse ea.

— Este imposibil, zise Irene. Există o toaletă sau o uşă în spate?

— Numai în spatele tejghelei, spuse proprietarul, iritat. Nu a intrat nimeni. Acum, vreţi îngheţată sau plecaţi?

 14 ➢

PATRU

Cambridge, Massachusetts, trei luni mai târziu Adversarul său era cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr decât el; o perlă a Harvard Boxing Club, unde cei mai mulţi dintre membri nu îşi puseseră niciodată o pereche de mănuşi de box înainte să se alăture clubului. Puştiul, venit din Louisiana, era excepţia. Participase vreo doi ani la Junior Golden Gloves, în timpul liceului, şi era căpitanul clubului.

Cal Donovan se mai antrenase cu el înainte, dar nu în ultima vreme. Fusese un an aglomerat. Cu o groază de cursuri, cu scrisul şi cu angajamentele pentru conferinţe, timpul lui Cal pentru sala de sport avusese de suferit.

— Nu prea v-am mai văzut pe aici în ultima vreme, îi strigă puştiul când îl văzu urcând în ring.

— M-am antrenat în secret, spuse Cal şi îşi lovi mânuşile una de alta.

Ringul de box fusese ridicat într-un cort, în Science Center Plaza din cadrul universităţii. Era noaptea anuală de lupte a clubului, şi studenţii curioşi intraseră în cort, ocupaseră locuri şi, pe măsură ce atmosfera serii se încălzea, se alăturau huiduielilor şi ţipetelor cerute de ocazie.

Clubul era o ciudăţenie sportivă prin faptul că-şi atrăgea membrii atât din rândul studenţilor, cât al corpului didactic, deşi, în ultimii ani, Cal fusese singurul membru din corpul didactic. Boxase pentru prima dată în timpul scurtului stagiu în armată, înainte să ajungă la concluzia că, poate, până la urmă, colegiul nu era o idee chiar aşa de rea. De-a lungul timpului, folosise sportul ca pe o modalitate de a se elibera de tensiune, dar nu toată lumea considera, inclusiv tânărul său asistent din colţ, că asta este o idee foarte bună.

Joe Murphy avea un accent de irlandez pur din Galway abia coborât din avion.

— Uită-te la el cât e de mare, spuse Joe, privindu-l pe puşti cum

 15 ➢

dansează şi cum dă o serie de lovituri în aer. Este şi rapid. Cred că ar trebui să abandonezi.

— Nu te prea pricepi la discursuri motivaţionale, spuse Cal. Fă

ceva util şi unge-mă cu nişte Vaseline.