Era greu.

Se aşeză pe scaunul tatălui său, îl aşeză pe birou şi îl dezveli încet.

Era exact aşa cum şi-l amintea.

Suliţa avea şaizeci de centimetri lungime, de la vârful ascuţit până

la înmănuşare, iar partea cea mai lată măsura cinci centimetri. Oţelul era întunecat, aproape negru. Băiatul era fascinat de greutatea şi de ornamentele lui. O folie subţire de aur bătut, atât de strălucitoare încât îi lua ochii, era înfăşurată în jurul secţiunii mediane a lamei.

Deasupra foii de aur, o ţepuşă neagră, subţire, era prinsă într-o gaură

făcută în oţel, cu patru spirale separate de fire subţiri de argint, bine strânse. Suliţa părea să fie întruchiparea puterii fizice şi, când băiatul o luă în mâinile lui micuţe, aproape că-i putu simţi puterea distructivă.

— Ce faci acolo?

Lambret aproape că scăpă arma.

Tatăl lui stătea în uşă, cu picioarele goale.

— Îmi pare rău, se bâlbâi băiatul.

— Ştii că urmează fii aspru pedepsit, nu-i aşa?

Lambret ştia că îl aştepta o bătaie şi avea să fie una foarte rea. Dar ceva nu se potrivea. Tatăl lui era mult prea calm pentru aceste împrejurări şi asta îl tulbură şi mai tare pe băiat.

Avea gura atât de uscată, încât abia dacă putea articula cuvintele.

— Ştiu.

— Am auzit câinele lătrând, spuse tatăl lui, absent, păşind în

 9 ➢

cameră.

Pentru o clipă, Lambret se gândi să se apere cu obiectul pe care-l ţinea în mâini.

— Ştii ce este asta?

— O suliţă?

— O lance, de fapt. Vârful unei lănci romane. Este o replică. Ştii ce înseamnă asta?

— Că nu este adevărată?

— Este destul de adevărată. Înseamnă că nu este originală, dar este destul de specială. Este o replică după Lancea lui Longinus, pe care unii o numesc şi Lancea Destinului. Ai auzit vreodată de ea?

Băiatul clătină din cap.

— Longinus a fost soldatul roman care şi-a folosit lancea ca să-l ucidă pe Iisus, când se afla pe cruce. Creştinii spun că lancea este sfântă.

— Şi este?

— Nu ştiu asta, dar are anumite puteri. Cea adevărată, adică.

Lambret se simţi încurajat de fluiditatea conversaţiei. De obicei, pedeapsa era precedată de câteva serii scurte de strigăte şi înjurături.

— De unde o ai?

— Mi-a fost dată, în ultimele zile ale războiului, de către Heinrich Himmler, personal. Ştii cine a fost el, nu-i aşa?

— Da.

— Himmler avea adevărata Lance Sfântă, dar era prea valoroasă ca să o ţină la vedere, aşa că a comandat această replică la un faimos făuritor de săbii japonez, care a venit în Germania tocmai de la Kyoto.

La sfârşitul războiului, Himmler mi-a dat-o mie, pentru serviciile aduse Reichului. A fost un moment înălţător.

— Unde se află cea adevărată?

— A, vom avea această discuţie atunci când vei fi mult mai mare.

Am mari speranţe pentru tine, Lambret. Sper că te vei ridica la înălţimea numelui tău şi vei readuce lumina şi speranţa în sărmana noastră patrie. Cred că este destinul tău ca într-o zi să găseşti…

Din bucătărie se auzi un ţipăt scurt. Auzind-o pe mama lui plângând, băiatul scăpă vârful suliţei pe covor.

Otto Schneider alergă la fereastra biroului şi dădu perdelele la o

 10 ➢

parte. Pe trotuar aştepta un sedan negru.

Lambret auzi paşi grei care tropăiau pe hol.

Tatăl lui scuipă cuvintele.

— Porci israelieni. În sfârşit, s-a întâmplat, zise el, străbătând distanţa de la fereastră până la birou din doi paşi. Deschise sertarul din centru şi luă un pistol mic şi negru, acelaşi model de Walther pe care îl folosise şi Hitler pentru el însuşi. Lambret îl văzu cum îşi ridică

pistolul la tâmplă.

— Tată?

— Nu te uita în altă parte! strigă tatăl său. Nu vreau să priveşti în altă parte! Asta o să te transforme în bărbat!

Uşa biroului se trânti de perete şi cineva strigă: „Nu!”

Lambret făcu aşa cum i se spusese şi îl văzu pe tatăl său zburându-şi creierii.

 11 ➢