— Nu vrea să fie rău, Lambret. Trebuie să-l iubeşti. Se află sub o presiune teribilă. A fost general, un om important. Acum, este, ei bine, este tatăl tău. Trebuie să înţelegem.
Băiatul nu era înscris la şcoală. Tatăl său refuzase să-l lase să înveţe spaniolă, pe care el o considera o limbă decăzută şi cu cât mai puţini oameni ştiau că familia din casa modestă era germană, cu atât era mai bine. În ţara lor, mama lui fusese profesoară de limbi străine şi ea era cea care trata cu lumea aflată dincolo de poarta grădinii. Ea îl pregătea acasă pe Lambret, şase zile pe săptămână, câte cinci ore în fiecare zi şi, uneori, chiar mai mult dacă tatăl lui considera că este prea puţin. Pe lângă literatură şi cultură germană, băiatul avea constant ore de latină şi greacă. Istoria era singurul subiect de care Otto era interesat. Încercările şi suferinţele rasei ariene erau deosebit
7 ➢
de importante pentru el. Băiatul trebuia să afle adevărul, nu propaganda şi rahaturile sioniste. Băiatul se născuse la Berlin, la sfârşitul lui 1944, când războiul mergea din rău în mai rău. Otto îl botezase Lambret, ceea ce, în germana veche, însemna „lumina pământului”, un gest mult prea optimist având în vedere cufundarea în întuneric a Germaniei. Încuiată în biroul tatălui său se afla o fotografie a lui Himmler care îl săruta pe micuţul Lambret pe obraz.
Biroul era sursa unei fascinaţii nemărginite. De-a lungul anilor petrecuţi în casă, băiatul îşi văzuse tatăl descuind sertarele biroului pentru a admira tot felul de artefacte minunate. Când îl întrebase despre ele, fusese întotdeauna refuzat cu furie, până în momentul în care tatăl lui îi spusese, în sfârşit, că, într-o zi, toate comorile din birou vor fi ale lui.
— Când?
— Când voi fi mort.
— Când va fi asta?
— Destul de curând, dacă nemernicii vor reuşi.
Lambret nu ştia cine erau aceşti nemernici, dar se baza, în tăcere, pe ei.
În ultima vreme, când tatăl lui îşi făcea somnul de după-amiază, iar mama lui pregătea cina, băiatul ceda curiozităţii şi făcea incursiuni prin cameră pentru a căuta cheia sertarului. Era o cameră
mare, cu multe posibile ascunzători. Erau sute de cărţi, scrumiere, suporturi de pipe, halbe de bere decorative sau cu însemnele regimentului şi o grămadă de nimicuri. Exista şi posibilitatea ca tatăl său să ţină cheia la el. Dar Lambret nu se descuraja. Nu petrecea mai mult de cinci minute în fiecare zi în căutările lui pe furiş. Dacă ar fi fost descoperit cotrobăind prin camera interzisă, consecinţele ar fi fost dezastruoase.
Lambret încercă din nou. Privind des spre pendula de pe şemineul din birou, ca să nu piardă noţiunea timpului, băiatul se uită
dedesubtul şi în interiorul fiecărei halbe de bere, deşi mai făcuse asta şi înainte. Un câine din vecini începu să latre. Pendula bătu o dată la şi jumătate. Îi trecu prin minte că nu cercetase niciodată ceasul. Trase un scaun, se căţără pe el, ridică ceasul acoperit cu o cupolă de sticlă şi îl aşeză pe birou. Pe postamentul de aramă scria ceva: o inscripţie
8 ➢
onorifică pentru tatăl lui din partea regimentului şi o zvastică
incrustată cu rubine mici. Ridică ceasul şi se uită sub el. Acolo, prinsă
cu o cureluşă de piele, se afla cheia mult dorită.
Câinele lătră din nou.
Tremurând, băiatul luă cheia şi o introduse în gaura de la sertarul de sus. O întoarse şi auzi un sunet plăcut în timp ce sertarele laterale se deschiseră. În depărtare, o auzi pe mama lui aşezând o oală grea pe aragaz. Mai avea doar jumătate din timpul de explorare. Se duse direct la sertarul cel mai de jos, din dreapta. Acela din care îl văzuse pe tatăl său cum scosese, cu mult timp în urmă, un artefact care-i înfierbântase imaginaţia până în ziua de astăzi. Înăuntru se afla un singur obiect, învelit în catifea verde.
Era greu.
Se aşeză pe scaunul tatălui său, îl aşeză pe birou şi îl dezveli încet.
Era exact aşa cum şi-l amintea.
Suliţa avea şaizeci de centimetri lungime, de la vârful ascuţit până
la înmănuşare, iar partea cea mai lată măsura cinci centimetri. Oţelul era întunecat, aproape negru. Băiatul era fascinat de greutatea şi de ornamentele lui. O folie subţire de aur bătut, atât de strălucitoare încât îi lua ochii, era înfăşurată în jurul secţiunii mediane a lamei.
Deasupra foii de aur, o ţepuşă neagră, subţire, era prinsă într-o gaură
făcută în oţel, cu patru spirale separate de fire subţiri de argint, bine strânse. Suliţa părea să fie întruchiparea puterii fizice şi, când băiatul o luă în mâinile lui micuţe, aproape că-i putu simţi puterea distructivă.
— Ce faci acolo?
Lambret aproape că scăpă arma.
Tatăl lui stătea în uşă, cu picioarele goale.
— Îmi pare rău, se bâlbâi băiatul.
— Ştii că urmează fii aspru pedepsit, nu-i aşa?
Lambret ştia că îl aştepta o bătaie şi avea să fie una foarte rea. Dar ceva nu se potrivea. Tatăl lui era mult prea calm pentru aceste împrejurări şi asta îl tulbură şi mai tare pe băiat.
Avea gura atât de uscată, încât abia dacă putea articula cuvintele.
— Ştiu.
— Am auzit câinele lătrând, spuse tatăl lui, absent, păşind în
9 ➢
cameră.
Pentru o clipă, Lambret se gândi să se apere cu obiectul pe care-l ţinea în mâini.
— Ştii ce este asta?
