Cardinalul intră şi îl salută cu căldură pe Cal, cu o bătaie pe umăr.
Era scund şi rotofei. Pelerina lui neagră, care flutura, şi eşarfa stacojie alcătuiau veşmântul perfect care să-i ascundă dragostea pentru mâncare. Era încoronat de un zucchetto1 roşu aprins, mulat pe capul lui mare şi chel.
— Frumos din partea ta să mă primeşti pe neanunţate, spuse el şi îşi trase scaunul pe care stătuse Murphy.
— Minha casa é sua casa2, spuse Cal. Accentul lui portughez era prost, dar cardinalul aprecie efortul.
— Este ceva ce nu ştii? se plânse cardinalul.
— Sunt ignorant în legătură cu mai multe lucruri decât sunt dispus să admit, spuse Cal. Cu ce pot să-ţi fiu de folos astăzi?
— Ei bine, nu am obiceiul să apar neinvitat în birourile oamenilor, mai ales al cuiva aşa de ocupat ca tine. Dar s-a întâmplat să fiu la 1 Zucchetto – pălărie ecleziastică, mică, care se aşază pe vârful capului (n. tr.).
2 Casa mea e şi a ta (tr. lb. portugheză).
23 ➢
Cambridge astăzi şi, de asemenea, s-a întâmplat să am o treabă
urgentă de discutat cu tine.
Cal îl întâlnise prima dată pe da Silva, cu mulţi ani în urmă, pe când era episcop al oraşului foarte portughez Fall River. Făcuseră
parte dintr-o comisie care dezbătea poziţia Bisericii faţă de femei şi liturghie, se contraseră amical pe scenă şi din acel moment deveniseră repede prieteni. Cal îi stătuse alături când fusese promovat arhiepiscop al arhidiocezei Boston şi îl însoţise la Roma când da Silva primise pălăria roşie din partea papei.
— Ce anume te-a adus în frumosul nostru oraş? întrebă Cal.
— O împrejurare tristă. Un enoriaş drag se află în spital, pe moarte. Este din satul meu, din Azore. Faptul că eu, personal, i-am dat ultima împărtăşanie a adus alinare familiei.
— Frumos din partea ta.
— Când mă pregăteam să plec de la birou, mi-a telefonat Sfântul Părinte. El mă sună rareori direct, aşa că am ştiut că trebuie să fie ceva important. În legătură cu tine.
Cal clipi, şocat.
— Cu mine?
— Da, a solicitat în mod specific ajutorul tău, într-o chestiune delicată.
— Nu ştiam că a auzit de mine. Nu ne-am întâlnit niciodată.
— E un tip destul de citit, să ştii. Un om curios, intelectual.
Cardinalul se ridică din scaun şi puse degetul arătător pe cotorul unei cărţi din raft. Acesta este motivul pentru care te vrea pe tine.
Cartea era unul dintre exemplarele lucrării lui Cal, Rănile sfinte. O
istorie a stigmatelor din Evul Mediu până în prezent.
— A citit-o? întrebă Cal, neîncrezător.
— Se pare că da. A lăudat-o. Spune că o consideră foarte echilibrată şi sensibilă. Mi-a cerut ajutorul să te contacteze şi a fost încântat să afle că nu numai că te cunosc, dar şi că suntem prieteni.
— Sunt flatat şi ascult.
— Ai auzit de povestea preotului italian care pretinde că are stigmate la încheieturile mâinilor?
— Giovanni Berardino. Desigur.
Da Silva bătu din palmele grăsuţe.
24 ➢
— Vezi, tu chiar le ştii pe toate.
— Cazul lui e domeniul meu. Am pe undeva un dosar cu articole din ziarele italiene. Dacă îmi voi revizui vreodată cartea despre stigmate, va trebui să fac ceva documentare în cazul lui. De ce este ăsta un subiect de interes pentru papă?
— În cele câteva luni de când stigmatele lui au ajuns la cunoştinţa publicului, pelerini şi turişti s-au îngrămădit în micul oraş al preotului. Aparent, situaţia a scăpat rapid de sub control. Enoriaşii obişnuiţi nu pot prinde locuri la slujbă. Poliţia locală şi oficialii oraşului sunt copleşiţi de mulţimi, în special duminicile, iar Vaticanul este bombardat de ziarişti care vor să afle poziţia Bisericii în această
chestiune.
— M-aş fi gândit că Biserica va face ceea ce face întotdeauna în astfel de situaţii – să convoace Comisia pentru Miracole şi să ia o decizie.
— Sfântul Părinte simte nevoia unui pas intermediar, într-un caz atât de mediatizat. Comisia pentru Miracole ar putea să aibă nevoie de luni de zile sau ani ca să ajungă la o concluzie. El consideră că tu ai credibilitatea şi perspectiva istorică şi teologică adecvată ca să
realizezi o investigaţie rapidă şi discretă, care să excludă cea mai evidentă concluzie.
— Cum că preotul ăla este un şarlatan.
