misiunea noastră este, pur şi simplu, să stabilim faptele şi să tragem propriile concluzii profesionale.

— Foarte bine, voi răspunde bucuros întrebărilor, spuse preotul, cu mâinile nemişcate în poală. Cal găsea ciudat să discute cu un italian care nu „vorbea” cu mâinile.

— Pentru exactitate, pot să înregistrez această discuţie?

— Desigur.

Cal deschise o aplicaţie de înregistrare pe telefonul său.

 31 ➢

— Pot să vă întreb când aţi observat pentru prima dată rănile de la încheieturi? întrebă Cal.

— S-a întâmplat în urmă cu patru luni, la începutul lui februarie.

— Vă amintiţi data exactă?

— În şase februarie.

— Sunteţi sigur de această dată?

— Absolut. Nu poţi uita asemenea lucruri.

— Pe atunci nu eraţi hirotonisit. Am dreptate?

— Mi-am primit ordinele sfinte la sfârşitul lunii februarie.

— Din partea arhiepiscopului L’Aquila.

— Aşa este.

— Unde vă aflaţi pe şase februarie?

— La Dubrovnik.

— Şi ce făceaţi acolo?

— Tocmai terminasem studiile la seminar şi, înainte de hirotonisim, mi-am luat o vacanţă împreună cu un coleg seminarist.

Descoperisem că putem să mergem în Croaţia ieftin.

— Îmi puteţi spune împrejurările în care au apărut pentru prima dată aceste răni?

— Împrejurările?

— Specific, unde vă aflaţi când le-aţi observat? Cu cine eraţi? Ce evenimente au precedat apariţia rănilor? Genul acesta de lucruri.

— Mă aflam în camera de hotel, la o distanţă bunicică de centrul oraşului. Stăteam la acest hotel anume pentru că era mai ieftin şi fiecare avea propria cameră. M-am trezit dimineaţă şi am observat că

am încheieturile mâinilor sensibile. Când le-am examinat cu atenţie, am observat nişte semne roşii, proaspete.

— Ce aţi făcut?

— Ce să fac? N-am făcut nimic.

— Nu i le-aţi arătat însoţitorului dumneavoastră?

— Nu.

— Sau să consultaţi un doctor?

— Nu.

— De ce nu?

— Mă gândeam că problema va dispărea de la sine.

— De ce v-aţi gândit aşa?

 32 ➢

— Nu ştiu. Pur şi simplu, aşa m-am gândit.

— Deci nu eraţi îngrijorat?

— Nu prea tare.

— V-aţi rugat?

— Da.

Cal observă schimbarea de atitudine a tânărului. Părea că şi-ar fi dorit să nu fi răspuns aşa. Probabil că observase şi doctorul pentru că

se aplecă în faţă, mai atent.

— Dacă nu eraţi îngrijorat, de ce v-aţi rugat? întrebă Cal.

— Tocmai mă trezisem. Era un moment normal pentru rugăciune.

Nu suna prea convingător.

— Înţeleg. Unde fuseserăţi cu o seară înainte? întrebă Cal.

— La un restaurant din centrul oraşului.

— S-a întâmplat ceva neobişnuit în seara respectivă?

— Nimic.