— Sunt paracliser.
— Bine. Eu sunt doctorul Tellini. Am venit de la Vatican. Avem o întâlnire cu preotul.
— Dar e pe cale să înceapă slujba.
Tellini strigă iar, de parcă ar fi afirmat ceva evident.
— După slujbă. Ne trebuie locuri. Nu vom sta în picioare.
— Nu mă deranjează să stau în picioare, îi spuse Cal lui Tellini.
— Poate tu. Eu nu voi sta în picioare.
— De la Vatican, spuneţi? ţipă paracliserul.
Tellini aprobă hotărât din cap.
Paracliserul se puse în mişcare, cu reţinere, opri oamenii să intre în biserică şi le ceru să facă suficient loc pentru ca VIP-urile să se poată
strecura înăuntru.
În interior, Tellini se ţinu de cuvânt şi se îndreptă spre un scaun gol din mijlocul rândului din spate, în timp ce Cal căută un loc să stea în picioare, într-o parte a navei, lângă transeptul de nord. Acolo se bucură de răcoare şi de întuneric. Era un răgaz bine-venit după
lumina orbitoare din piaţă. Biserica, în stil baroc, fusese construită în secolul al XVI-lea şi pretenţia ei la faimă – înainte de toată această
afacere cu preotul cel nou – era susţinută de o serie de picturi care decorau altarul. Erau scene din Noul Testament şi o frescă având teme din Vechiul Testament, pe tavanul transeptului, atribuită şcolii lui Giovanni Lanfranco. Băncile vechi, solide – lustruite timp de secole de enoriaşi – erau aşezate pe o podea cu plăci de marmură. Din ceea ce studiase acasă, Cal aflase că orga se degradase, dar, cu donaţiile care curgeau acum, urma să fie reparată.
Biserica se umpluse cu mult peste capacitatea sa şi Cal se întrebă
dacă brigada de pompieri va sosi ca să rărească mulţimea. Nu se întâmplă aşa. Studie mulţimea şi încercă să tragă câteva concluzii referitoare la compoziţia acesteia. Erau, în cea mai mare parte, italieni, deşi observase câţiva olandezi, englezi, spanioli, germani împrăştiaţi prin mulţime.
Aproape de ora programată, paracliserul îşi făcu apariţia la amvon, cu un microfon în mână.
— Doamnelor şi domnilor, din respect pentru enoriaşii bisericii, care nu au reuşit să ocupe un loc pentru slujba de astăzi, mă adresez
28 ➢
turiştilor care stau jos: vă rog, eliberaţi locurile pentru localnici. Vă
rog.
Capetele se întoarseră şi aproximativ o duzină de oameni, în cea mai mare parte turişti străini, după aspect, se ridicară şi se îndreptară
spăsiţi spre culoarele aglomerate, în timp ce paracliserul le făcu semn enoriaşilor aflaţi în spate să încerce să avanseze. Când se încheie agitaţia, el spuse din nou:
— Trebuie să vă informez că, după terminarea slujbei, părintele Berardino nu va putea să acorde binecuvântări speciale din cauza unor obligaţii importante. Îmi pare rău, dar nu se pot face excepţii.
Părăsi scena printre murmure destul de zgomotoase, dar congregaţia tăcu în momentul în care preotul îşi făcu apariţia în spatele procesiunii, care îşi croia drum, încet, către amvon. Cal văzuse multe fotografii, dar, în realitate, fu şocat de cât de tânăr părea. Avea obrajii plini şi tenul era roz şi pătat, părând mai mult un adolescent decât un adult. Patrafirul era deformat la mijloc, dar impresia generală pe care o lăsa era mai degrabă că aşa fusese întotdeauna şi nu pofta de mâncare era responsabilă de dimensiunile sale. Dar mâinile îl şocară pe Cal cu adevărat. Le ţinea împreunate şi aşezate pe piept, de parcă ar fi fost cusute de veşmânt. Privea direct în faţă, cu o expresie imobilă, evitând privirile intense ale tuturor celor din public. Iar vocea, aproape adolescentină, se înălţă, clară, peste vocile grave ale celorlalţi membri ai clerului.
Când se urcă la amvon, primi o cădelniţă. Cal era şocat de agonia care se citea pe faţa preotului când legăna lanţul înainte şi înapoi, în timp ce sfinţea amvonul cu fumul de tămâie. Şi alţii observaseră asta şi biserica se umplu de şoapte.
Slujba continuă ca de obicei. Lectura fu din Evanghelia după
Matei, iar scurta predică a preotului, despre mila creştină. Cal o găsi mai degrabă neinspirată, dar biserica nu se umpluse până la refuz datorită calităţilor oratorice ale părintelui Berardino. Unii sperau ca sfinţenia preotului să coboare şi asupra lor, să vindece trupuri şi suflete, să aducă speranţă. Alţii veniseră, pur şi simplu, ca să le poată
spune prietenilor şi familiei că îl văzuseră de aproape pe preotul care sângera. Unii făceau fotografii, pe furiş, cu telefoanele şi cei care uitaseră să închidă bliţurile avură parte de priviri încruntate şi semne
29 ➢
din degete din partea rezidenţilor oraşului.
Tensiunea deveni aproape palpabilă în timpul împărtăşaniei. Când începu împărţirea cuminecăturii, se produse o busculadă spre amvon, de parcă nu ar ajunge pentru toţi: dar preotul le oferi împărtăşania tuturor celor de faţă şi fu cea mai lungă împărtăşanie pe care Cal o văzuse vreodată. Când se întorceau în bănci, mulţi aveau lacrimi în ochi şi, în timpul ritualului, biserica se umplu de zgomote. Printre ultimii care primiră împărtăşania fu doctorul Tellini, care, la întoarcere, trecu pe lângă Cal şi ridică din umeri de parcă ar fi spus: hei, sunt în primul rând catolic şi apoi investigator.
Cal şi Tellini se strecurară afară, în piaţă, înainte să se încheie slujba. În timp ce preotul se retrăgea, unii dintre cei de pe culoare se întinseră să-i atingă hainele. Când ieşi din biserică, se auziră ovaţii din partea mulţimii de curioşi şi de credincioşi care nu putuseră intra în biserica supraaglomerată. Paracliserul aştepta, împreună cu doi ofiţeri de poliţie, pentru a-l escorta pe preot pe scurtul drum până la reşedinţa sa, în timp ce oamenii strigau după el să le dea binecuvântarea.
Când Cal şi Tellini sunară la clopoţelul casei modeste, o tânără
călugăriţă africană, sora Vera, deschise uşa cu precauţie, dar îi primi cu căldură atunci când îi spuseră că aveau o întâlnire stabilită.
— Domnii de la Vatican, spuse ea, la fel de încântată de parcă papa în persoană le-ar fi călcat pragul. Intraţi, vă rog. Părintele va coborî imediat. Pot să vă aduc apă sau, poate, nişte suc de portocale?
Aşteptară într-un salon ponosit, cu mobilă puţină, ce părea să fi fost la fel de prin anii ’60. Pe o masă mică se afla un gramofon vechi; pe un raft se vedeau cărţi de istorie ecleziastică, volume de călătorie şi romane vechi de cincizeci de ani. Nu arăta a casă de tânăr şi nici măcar a casă de preot tânăr. Când acesta coborî scările, îmbrăcat cu o cămaşă clericală nouă, cu mâneci lungi şi pantaloni negri, arăta obosit şi palid.
Cal şi doctorul se ridicară şi, instinctiv, întinseră mâinile să-l salute, dar preotul se scuză rapid.
— Unul dintre multele lucruri care s-au schimbat pentru mine este acela că este dificil să strâng mâinile oamenilor. Sper că înţelegeţi.
Apoi se adună şi începu să repete acelaşi lucru într-o engleză
