— Cam pe când erai cu suzeta în gură. Mă întorc în câteva minute.
— Puteţi să aduceţi nişte cafea?
Cecchi făcu un gest obscen.
— Ia-ţi singur cafeaua. Sunt şeful tău, nu secretara.
Cecchi, îmbrăcat în haine civile, ieşi pe uşa dubei şi se îndreptă
spre o cafenea.
O pistă simplă îl adusese pe Cecchi pe această stradă din Ostia Antica, la treizeci de kilometri de Roma. Capetele pătrate întotdeauna o vor da în bară, le reamintise el oamenilor săi şi, ca dovadă, descoperiseră amprentele unui criminal cunoscut, Gianni Crestani, pe mânerul de tras apa din toaleta apartamentului Domenicăi Berardino. Raidul la apartamentul lui Crestani îi oferise extrasul de cont bancar şi Cecchi îi ceru unui judecător să oblige banca să le ofere carabinierilor informaţiile despre tranzacţiile lui financiare. Şi aşa descoperiseră. Patru retrageri mărunte, de la un bancomat de pe Viale Vasco da Gama, în patru zile. Oamenii lui Cecchi se răspândiseră, arătaseră o fotografie a lui Crestani
285 ➢
comercianţilor din împrejurimi. Proprietarul unei pizzerii, la câteva case depărtare de bancomat, îl identificase pe bărbat ca pe un client nou şi constant al magazinului şi, pe baza acestei piste, Cecchi ordonase supravegherea din Ostia Antica.
Cecchi părăsi cafeneaua şi aştepta să traverseze când înţepeni.
Un bărbat trecu pe lângă el, pe trotuar. Era sigur că era Gianni Crestani.
Într-o fracţiune de secundă, Crestani trecu de el. Îl urmări cum intră fără grijă în pizzerie şi, apoi, traversă repede şi urcă în dubă, tocmai când telefonul începuse să-i sune.
— Eu vă sunam, spuse unul dintre oamenii lui. Este Crestani.
— L-am văzut, spuse Cecchi aşezându-se mai bine în scaunul său, în faţa monitorului video.
— Ce facem acum?
Cecchi se gândi la asta şi spuse:
— Aşteptăm să iasă pizza din cuptor.
286 ➢
TREIZECI ŞI UNU
Sunetul era plăcut, dar era foarte îndepărtat.
Parcă era o pasăre, o pasăre fericită, care ciripea, dar când se auzi mai tare, deveni mai puţin melodic şi mai furios.
Giovanni clipi şi deschise ochii. Primul lucru pe care îl văzu fu încheietura lui însângerată. Apoi auzi sunetul.
Telefonul.
Se întinse după el şi trebui să-şi adune toate forţele ca să apuce receptorul.
— Alo? răspunse el confuz şi cu vocea tremurândă.
Vocea.
Totul îi reveni în minte. Ştia cine era. Îşi aminti de starea lui jalnică.
— Unde naiba ai fost? întrebă Schneider.
— Am fost… cred că am adormit.
— Şi n-ai auzit telefonul? Am sunat de cinci ori.
— Eu…
— Ce se întâmplă cu tine?
— Nimic. O să-mi laşi mama să plece?
— Da, da, în curând, după cum ţi-am spus de nenumărate ori. Ai primit al treilea pachet?
— Da.
— Deci ai cuiul?
— Este aici.
— Atunci a venit momentul. Am fotografiile cu tine şi cu spinul, şi cu lancea. Fă fotografia în care ţii cuiul, şi trimite-o.
— Aşa o să fac.
