— Du-te înapoi! a urlat ea.
El s-a răsucit.
— Dă-mi drumul! Vreau să văd ce se petrece!
Era mai puternic decât ea; i-a desprins mâinile și a îmbrâncit-o în josul scării. A coborât și a traversat holul a cărui podea era acoperită cu dale, îndreptându-se către grupul de militari care stăteau în jurul micul scaun alb.
Era foarte mic; părea atât de delicat încât greutatea unui adult l-ar fi făcut să se spargă. Mic și alb și, după ce a mai făcut doi pași, iar restul oamenilor din hol, din castel, din lume, din univers au dispărut în întunericul și tăcerea care s-au lăsat când s-a apropiat încet, a văzut că el fusese făcut din oasele lui Darckense Zakalwe.
Femurele alcătuiau picioarele din spate, tibiile și alte câteva oase, picioarele din față. Oasele brațelor formau cadrul șezutului; coastele formau spătarul. Dedesubtul lor era pelvisul; pelvisul care fusese sfărâmat cu ani în urmă, în corabia din piatră, dar fragmentele de os se sudaseră; materialul de culoare neagră folosit de chirurgi era vizibil. Deasupra coastelor era clavicula, de asemenea ruptă și vindecată, amintire lăsată de un accident de călărie.
Pielea îi fusese tăbăcită și devenise o pernă; un cerculeț care fusese buricul și, într-un colț, doar ca o sugestie, începutul părului negru, dar având o nuanță ușor roșcată.
Fuseseră treptele, Livueta, aghiotantul și biroul acestuia, între acolo și aici, s-a trezit el gândind, când s-a așezat la masa de lucru.
A simțit gust de sânge în gură și a coborât privirea spre mâna dreaptă. Și-a amintit confuz că o lovise cu pumnul pe Livueta în timp ce urcase treptele. Un lucru îngrozitor să-și lovească sora. Cu mintea pustiită, a privit un moment în jur. Totul părea neclar.
Vrând să se șteargă la ochi, a ridicat mâna și a descoperit pistolul între degete.
L-a dus spre tâmpla dreaptă.
Și-a dat seama că exact asta voia Elethiomel, dar, la urma urmelor, ce șanse avea cineva împotriva unui asemenea monstru? Mai mult de atât nu putea nimeni să îndure.
Privind spre uși, a zâmbit (cineva izbea în ele, strigând un nume care ar fi putut fi al lui; acum nu-și mai amintea). Ce ridicol. Să faci lucrul potrivit. Singura cale de ieșire. O ieșire onorabilă. Ce munte de absurdități. Doar disperare, ultimul hohot de râs, deschizând o gură prin os pentru a înfrunta lumea în mod direct; acolo.
Dar ce pricepere supremă, ce abilitate, ce adaptabilitate, ce neîndurare paralizantă, ce folosire a armelor, când orice putea deveni armă…
Mâna i-a tremurat. A văzut ușile începând să cedeze; cineva izbea în ele cu multă forță. A presupus că le încuiase; în cameră nu mai era nimeni. Și-a dat seama că ar fi trebuit să aleagă o armă mai puternică; cea pe care o avea nu era suficientă pentru a-și îndeplini menirea.
Și-a simțit gura uscată.
A lipit strâns gura țevii de tâmplă și a apăsat pe trăgaci.
În timp ce medicii luptau să-i salveze viața, forțele asediate din jurul navei Staberinde s-au dezlănțuit.
A fost o bătălie încrâncenată, și aproape că au obținut victoria.
Paisprezece
— Zakalwe…
— Nu.
Același refuz. Se aflau într-un parc, la marginea unei peluze întinse, tunsă frumos, sub niște copaci înalți, cu vârfurile tăiate. Șoptind prin crâng, adierea caldă aducea cu sine parfumul oceanului și o sugestie de flori. Ceața de dimineață se ridica, dar tot făcea ca ambii sori să se vadă ca printr-un văl.
S-a rezemat de un copac, cu brațele strânse la piept, respirând cu greutate. Skaffen-Amtiskaw plutea în apropiere, urmărindu-l pe bărbat, dar jucându-se cu o insectă aflată pe trunchiul altui copac. Nu explicase de ce hoinărise prin iadul creat de atacarea citadelei. Când Sma și drona îl găsiseră și-l recuperaseră, străpuns de gloanțe, pe jumătate mort și aiurând pe coama zidului cortină, el insistase ca ele să-i stabilizeze starea; nimic mai mult. Nu voia să fie vindecat. Nu a vrut să asculte glasul rațiunii și totuși Xenofobul - când îi culesese pe toți - refuzase să îl considere nebun și incapabil să ia singur o hotărâre, de aceea îl plasase într-un somn cu metabolism scăzut în cele cincisprezece zile de călătorie până la planeta pe care locuia acum femeia pe nume Livueta Zakalwe.
Se trezise din acel somn într-o stare la fel de proastă ca și atunci când fusese adormit. Era o epavă pe picioare și încă avea două gloanțe în corp, dar refuza să accepte orice tratament până nu o vedea pe acea femeie. Bizar, a gândit Skaffen-Amtiskaw, folosind un câmp pentru a bloca drumul micii insecte care își pipăia cărarea pe trunchiul copacului. Agitându-și antenele, insecta și-a schimbat direcția. Ceva mai sus pe trunchi era alt gen de insectă, și Skaffen-Amtiskaw încerca să le facă să se întâlnească, pentru a vedea ce se va întâmpla.
Bizar și chiar - da, exact - pervers.
— Bine. A tușit (drona știa că unul dintre plămâni se umplea de sânge). Să mergem.
S-a împins, desprinzându-se de copac. Cu regret, Skaffen-Amtiskaw a abandonat înfruntarea dintre cele două insecte. Drona se simțea ciudat în acel loc; planeta era cunoscută, dar încă nu fusese investigată amănunțit de Contact. Fusese descoperită mai curând prin cercetare decât prin explorare fizică, și - deși nu prezenta nimic ieșit din comun, și se desfășurase doar o analiză rudimentară - din punct de vedere tehnic, era încă o terra incognita, iar Skaffen-Amtiskaw era într-o stare de alertă destul de ridicată, pentru cazul în care acel loc i-ar fi rezervat surprize neplăcute.
Sma s-a apropiat de bărbatul chel și și-a petrecut un braț în jurul taliei lui pentru a-l sprijini. Au urcat împreună mica pantă a peluzei spre o culme scundă. De la nivelul coroanelor copacilor, Skaffen-Amtiskaw i-a urmărit pășind, apoi a plutit încet spre ei când au ajuns pe culmea pantei domoale.
Când a văzut ce se afla în depărtare, dincolo de pantă, bărbatul s-a împleticit. Drona a bănuit că ar fi căzut pe iarbă dacă nu l-ar fi susținut Sma.
— Drace, a spus el dintr-o suflare, și a încercat să se îndrepte de spate, clipind pentru a-și feri ochii de o rază de soare strecurată prin ceața care continua să se evapore.
A mai făcut doi pași șovăitori, s-a eliberat de Sma și s-a întors pentru a cuprinde cu privirea tot parcul; copaci tunși și peluze bine îngrijite, ziduri ornamentale și pergole delicate, iazuri mărginite de pietre și poteci umbrite șerpuind prin crânguri tăcute. Și, în depărtare, așezat între copaci bătrâni, forma zdrențuită a navei Staberinde.
— Au făcut un parc din ea, a spus el respirând greu și a rămas pe loc legănându-se, aplecat puțin din talie și privind silueta ciopârțită a vechiului cuirasat.
Sma a rămas alături de el. El a părut să se năruie puțin, iar ea l-a prins din nou pe după talie. El s-a strâmbat de durere; au continuat să coboare o alee care ducea spre navă.
— Cheradenine, de ce ai vrut să vezi asta? l-a întrebat Sma încet în timp ce pășeau pe pietrișul care scârțâia sub tălpile lor.
Drona a continuat să plutească puțin în urma lor.
