Utopia zămislește puțini războinici.
Dar tu ai știut că silueta-ți reprezenta un cifru
În orice plan gândit,
Și luând jocul nostru în serios
Ai descifrat misiunile noastre reparatorii
Și glandele noastre capricioase,
Și ți-ai croit un scop propriu, în oase.
Cuprinderea acestor vieți cultivate
Nu se afla în carne,
Iar ceea ce noi abia dacă am cunoscut
Tu ai simțit
În esența celulelor tale chinuite.
Rasd-Coduresa Diziet Embless Sma da’Marenhide.
c/o SE, Anul 115 (Pământ, calendarul hmer).
În original, în limba Marain, traducere proprie. Nepublicată.
Prolog
— Spune-mi, ce este fericirea?
— Fericirea? Fericirea e… să te trezești într-o dimineață luminoasă de primăvară, după o primă noapte petrecută cu o ucigașă în serie… frumoasă și pasională.
— La naiba, doar atât înseamnă fericirea?
În degetele lui, paharul părea ceva capturat, transpirând lumină. Lichidul pe care îl conținea avea aceeași culoare ca și ochii lui și se rotea letargic în lumina soarelui de sub privirea ferită de pleoapele grele, iar suprafața sclipitoare a băuturii trasa contururi pe fața lui, ca și cum ar fi fost niște vinișoare de aur lichid.
Și-a golit paharul, apoi l-a examinat în timp ce alcoolul își croia drum în josul gâtlejului. A simțit o gâdilătură în gât și a avut impresia că lumina i-a gâdilat și ochii. Mișcându-l atent și lin, a rotit paharul între mâini, și a părut a fi fascinat de partea șlefuită aspru și de netezimea mătăsoasă a părților negravate. L-a ridicat spre soare și l-a privit printre pleoapele strânse. Paharul a sclipit ca o sută de curcubee minuscule, iar răsucirile imperceptibile ale bulelor din pahar au lucit în auriu pe fundalul cerului albastru, răsucindu-se una în jurul celeilalte într-o dublă elice evazată.
Încet, a coborât paharul, iar privirea i-a căzut asupra orașului tăcut. S-a uitat printre gene spre acoperișuri, turle și turnuri, spre pâlcurile de copaci care marcau parcurile puține și prăfuite și spre linia îndepărtată și zimțată a zidurilor orașului, spre câmpia palidă și dealurile de un albastru-fumuriu, care licăreau în negura provocată de arșiță de dincolo de ei, sub un cer lipsit de nori.
Fără să-și mute privirea de la priveliște, și-a mișcat brusc brațul, azvârlind paharul peste umăr, înspre holul răcoros, unde acesta a dispărut în umbră și s-a făcut țăndări.
— Ticălosule, a spus o voce după o ușoară pauză. Vocea a părut deopotrivă înfundată și nesigură. Am crezut că era artileria grea. A fost cât pe ce să fac pe mine de frică. Vrei să vezi totul acoperit de scârnă? Of, la naiba; am mușcat din pahar… uite, sângerez. A urmat încă o pauză. Ai auzit ce-am spus? Glasul înfundat și nesigur a crescut ca tărie. Sângerez… Vrei să vezi podeaua acoperită cu scârnă și sânge nobil?
Apoi s-au auzit un hârâit și niște clinchete, după care s-a lăsat tăcerea, iar apoi:
— Ticălosule!
Tânărul aflat pe balcon s-a întors, renunțând să mai contemple orașul, și a pornit spre hol mergând ușor nesigur pe picioare. Holul era răcoros și avea ecou. Podeaua era din mozaic, veche de milenii, acoperită în vremurile din urmă cu un lac transparent, rezistent la zgârieturi, pentru a proteja fragmentele minuscule din ceramică. În mijlocul holului era o masă pentru ospețe masivă, sculptată minuțios, înconjurată de scaune. Pe lângă pereți erau răspândite mese mai mici, scaune, servante cu sertare scunde și dulapuri înalte, toate făcute din același fel de lemn de culoare întunecată și de esență tare.
Unii pereți erau pictați, picturi murale, decolorate, dar încă impresionante, mai toate înfățișând câmpuri de bătălie; pe alți pereți, vopsiți în alb, erau atârnate mandale1 uriașe alcătuite din arme antice; sute de sulițe și pumnale, săbii și scuturi, lănci și măciuci, bolas și săgeți, toate aranjate în mari spirale de lame ciobite ca șrapnelul unor explozii imposibil de simetrice. Arme de foc ruginite se înfruntau cu semeție una pe alta deasupra șemineurilor închise.
Pe pereți erau una sau două picturi cu culori mate, tapiserii zdrențuite, dar și locuri goale pentru multe altele. Ferestrele înalte și triunghiulare din sticlă colorată aruncau dungi de lumină peste mozaic și lemn. Pereții albi din piatră se înălțau spre paleele de pe tavan, sprijinind grinzi uriașe, de culoare neagră din lemn care se închideau deasupra întregii lungimi a sălii, precum un cort gigantic alcătuit din degete îndoite.
Tânărul a lovit un scaun vechi pentru a-l îndrepta pe picioare și s-a prăbușit pe el.
— Ce fel de sânge nobil? a întrebat el.
Și-a rezemat o palmă de suprafața mesei întinse, apoi și-a așezat cealaltă mână peste scalp, ca și cum ar fi avut părul lung și des, deși, în realitate avea capul ras.
— Poftim? s-a auzit vocea.
Părea să fi venit de undeva de sub masa mare alături de care stătea tânărul.
— Ce legături aristocratice ai avut, vagabond bătrân și bețiv ce ești?
Tânărul s-a frecat la ochi cu pumnii strânși, apoi, cu palmele desfăcute, și-a masat restul feței.
A urmat o pauză îndelungată.
